După două săptămâni în care am încercat să ne acomodăm cu noua noastră lume din cel mai mare sat al patriei, după ce am trecut peste instalat de centrală, calorifere, zugrăveli, mutat mobilierul din mijlocul casei, pus perdele şi covoare reliefate şi flocoase, după nopţi prelungite de pregătit planificări la Matematică în special şi la Religie dacă mai apuc, a sosit ziua de trei înspre zece septembrie…
Dragilor şi dragilor, o vorbă din bătrâni spune că toamna se numără bobocii… Anul acesta, număratul bobocilor şi nu numai, m-a surprins în calitatea de a fi cel din spatele catedrei…
Colegiul la care predau numără în acest an 895 de flori, îmbobocite sau înflorite de-a dreptul… Atmosfera de la şcoală e una cât se poate de plăcută. Primul contact cu elevii a fost unul reuşit din punctul meu de vedere, chiar dacă toţi s-au speriat când i-am pus să scoată o foaie de hârtie şi le-am dat un test fulger… Dar nu cred că s-au supărat… Era un test de cunoaştere şi recunoaştere. Am văzut ce aşteaptă ei de la mine, am văzut cât de frumos sau sistematic scriu, am văzut cine e interesat şi cine nu…
Cei mai dragi dintre ei sunt în clasa a V-a. Problema e că sunt 34 (treizecişipatru) de copii şi că toţi vor să spună ceva… Norocul meu e că au venit cu deprinderea de a ridica mâna înainte de a vorbi şi îi mai pot organiza oleacă…
Cel mai milă îmi e de clasa a X-a nu spun cât, care are ora cu mine de la 14 la 15… Imaginaţi-vă o clasă de adolescenţi de douăzeci şi ceva de oameni, dintre care doar doi băieţi… Dar unul dintre ei suplineşte cu brio lipsa celorlalţi…
Să dea Dumnezeu ca acest an să fie unul plin de împliniri…
Un nou început!
