După cum ştiţi probabil, în 16 aprilie ale anului 2011 s-a născut Ioan Gabriel Popa Bota (nu am greşit, eu sunt Popa-Bota, el e Popa Bota, fără cratima la care ţin eu mult...). Nu am scris nimic despre el aici pe blog... Nu că nu puteam scrie de cele treisprezece ore de aşteptare pe holul spitalului, de cele aproximativ opt sau nouă cafele „naturale” Alvorada cu un leu cincizeci, de la nenea de la parter... de cei şaizeci şi şapte de paşi pe care îi are coridorul de la etajul trei... Puteam... şi mai multe...
Vineri, 15 aprilie, seara. Nevasta îmi zice că naşte, eu nu o cred. Cronometrez contracţiile, dădea cu virgulă: prea erau la cinci minute, deci prea des... Nu avea cum... Totuşi, băgăjelul în spinare şi la spital... Când colo, surpriză: nevastă-mea avea dreptate, naşterea se declanşase... Important e că la primirea de născătoare era şi televizor şi prindeau şi „proteveu’ ”, aşa că nu am ratat chiar tot „Dansez pentru tine...”. După o noapte cu ochii neînchişi, alături de mama soacră care a venit întru o suflare la spital, a răsărit oarecum şi soarele de sâmbătă... Ca un bun socializator ce mă găsesc a fi, am aflat toate istoriile sarcinilor colegelor de suferinţă de prin zonă... am felicitat o mămică ţigancă foarte fericită care era la a treisprezecea naştere... am terminat bateriile a două telefoane citind ştiri şi feisbucând nevoie mare...
Ca să nu pierd vremea în mod dezorganizat, soră-mea, asistenta medicală, m-a trimis la magazinul cel mare care începe cu „R” şi se termină cu „eal” ca să îi cumpăr peşte. Nevastă-mea era pe masa de naştere iar eu cumpăram păstrăv eviscerat...
Pe la 15 a apărut la gemuleţ un omuleţ. Era fiu’miu, ăla micu de respira greu... Nu am plâns de emoţie, că eram epuizat... Dar am simţit o uşurare imensă văzându-l că e bine... după câteva minute a venit şi mama, care numai ea şi restul mamelor ştie/ştiu prin ce a/au trecut...
Ne-am obişnuit cu trezitul de noapte pentru păpică, ne bucurăm de câte un zâmbet, admirăm făţuca de trist şi supărăcios, unii rezistăm eroic la smulgerea părului de pe piept... E mic, creşte, are ochii şi gropiţele mamei lui, buzele lu’ tac’su’...
Cu toate aceste descrieri mai relaxate şi poate hazlii, pentru noi cel mic e o taină... Când îl privim ne tot minunăm cum a apărut el în pântec, cum a ştiut nasul să fie nas, ochiul-ochi... degetul-deget... Cum a ştiut când să iasă la lumină şi cum să sugă lapte de la sân din prima zi... Taină. Mare Taină! La fel ca şi Taina Botezului pe care a primit-o duminica aceasta... Ne e greu să gândim cum poate scufundarea întreită în apa sfinţită să ierte păcatul lui Adam... Ne e greu să pricepem cum , prin aceeaşi scufundare de trei ori, murim păcatului cu Hristos şi înviem împreună cu El! Pentru cei ce gândim raţional, e cu neputinţă... Dar aici vine ceea ce ne descoperă Doamne-Doamne prin credinţă... puterea de a accepta taina şi Tainele... de a ne bucura că suntem co-părtaşi la creaţie! Cutremurător!
