Tara Povestilor

Dragilor, am gasit pe net acest film-documentar,pe care va recomand cu caldura sa il urmariti... E vorba de viata a trei familii din trei tari diferite: Danemarca, Moldova si Romania... Vizionare placuta!

"Unchiu'" prin definitie...

De azi, sunt unchi pentru a patra oara! S-a nascut Mara Rozalia, prima mea nepotica... Felicitari Mihaelei (ca greu i-a fost... cu 3 kile si jumate in plus...) si lui Horatiu (si lui, cu kilele lui...); si lui Horatiu Jr. pentru rabdare...

Va pup!

Mara Rozalia Popa-Bota

Do e prima nota-n gama...

Este vorba despre o inregistrare a unui canal TV din Belgia,in sala mare a Garii din Anvers .

Mai mult de 200 de dansatoare si dansatori s-au amestecat cu calatorii si au dansat pe un cantec cunoscut in lumea intreaga.

Calatorii nu au stiut nimic despre aceasta filmare,care a fost facuta cu camere ascunse.

Urmarea ...o sa o vedeti...

Un sfat...

Dragilor si mai ales dragelor, la nunta mea, va rog insistent sa NU urmati exemplul distinsei ( ?destinsei?) domnisoare... 

Nostalgii

• Textul de mai jos nu imi apartine, insa ma prinde...
• 
  
• Nascuti la inceputul anilor 70-80 vedem acum in anul 2008 cum casa parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa decat atunci cand au cumparat-o si realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in jur de 50 de ani. Nu avem amintiri despreprimii pasi pe luna, nici despre razboaie sangeroase, dar avem cultura generala, pentru ca asta insemna ceva o data.
• Suntem ultima generatie care a jucat "Ascunselea" , "Castel", "Ratele si vanatorii", "Tara, tara! Vrem ostasi", "Prinsea","Sticluta cu otrava", "Pac Pac", "Hotii si vardistii", ultimii care au strigat "Un doi trei la perete stai", ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am facut petreceri video (inchiriam un video si stateam sa ne uitam la filme 2 zile inchisi in casa), primii care am vazut desene animate color, primii care am renuntat la casete audio si le-am inlocuit cu CD-uri.
• Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de gasca.
• Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere.
• Noi am fost ultimii "Soimi ai Patriei" si ultimii "Pioneri".
• La gradinita am invatat poezii in romaneste, nu in engleza...Si am cantat MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari.
• Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Beverly Hills , Melrose Place , Twin Peaks, Dallas .. si cine zice ca nu s-a uitat ori minte ori nu avea inca televizor.
• Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si abia asteptam sa vina si la noi inghetata Magnum, sau pustile alea absolut superbe cu apa.Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata si clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in cap ne provocau pneumonii. Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala.
• Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ Bobo, si Michael Jackson, si Backstreet Boys si Take That, si inca nu auzisem de manele singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu stia pasii, dar toti dansam!
• Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atat de Led Zeppelin, Jimi Hendrix, Abba si de Queen, cat si de noile nume gen 50 Cent si Britney Spears. Am citit "Licurici", "Pif", Ciresarii, si am baut Cico si Zmeurata si ni s-a parut ceva extraordinar cand au aparut primele sucuri "de la TEC " fara sa ne fie teama ca "au prea multe E-uri", iar la scoala beam toata clasa dintr-o sticla de suc fara teama de virusi.
• Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am descoperit internetul. Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara, noi nu aveam dolby surround system, taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris de care ne plictiseam la o luna dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf.
• Abia asteptam la chefuri sa jucam "Fantanita", sau "Flori, fete sau baieti", sau "Adevar sau Provocare", sau orice ne dadea un pretext sa "pupam pe gura" pe cine "iubeam"..
• Noi suntem cei care inca au mai "cerut prietenia", care inca roseam la cuvantul "sex", care dadeam cu banul care sa intre in farmacie sa cumpere prezervative, pe care apoi sa le umplem cu apa si sa le aruncam in capul colegilor, care am completat mii de oracole, sperand ca persoana iubita va citi acolo unde scrie "De cine iti place?" ca ne place de el/ea.
• Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si cotiere, nu am avut scaune speciale in masini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din greseala pe jos, nu am avut pastile cu capac special sa nu fie desfacute de copii, nu ne-am spalat pe maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii si toate pisicile din cartier, nu am tinut cont de cate lipide si glucide mancam, parintii nostri nu au "child proof the house", ne-au trimis sa cumparam bere si vin de la alimentara, si cate un pachet de tigari de la tutungerie.
• Noi am auzit cum s-a tras la Revolutie , noi am fost martorii a trei schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancuri cu Bula, noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV , noi suntem cei care mai tinem minte emisiunea "Feriti-va de magarus".
• Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de "first-timers" ...
• Daca citesti si ai cazut macar un pic pe ganduri, esti de-al nostru !

A zis "DA!"

Doi a unsprezecea două mii nouă. Toată ziua nu am mâncat nimic. Am uitat... Am plecat de la muncă direct către casă, cu bicicleta împachetată sub braţ, urcată în troleul' 7... Cobor la Cocoşul cel de Aur, pornesc spre casă, mă întorc şi îmi cumpăr şireturi. Maro.
Ajung acasă, mă învârt ca un titirez, nu fac nimic. Că nu-s în stare... Mă apuc să îmi calc frumos cămaşa albă, costumul negru,cravata neagră... Glumesc cu frate-mio' şi cu cumnata... trece vremea, urc în maşină şi plec ca să o iau pe mândra mea din Mărăşti. Ajuns mult prea repede, mă gândesc eu să sun la restaurantul de la Someşul Cald, unde trebuia să se petreacă toată acţiunea. Răspunde doamna, italiancă, stâlcind drăgălaş minunata limba română... Aflu surprins că restaurantul e deschis numai "sabato si domenica" şi încep să intru în panică. Ne liniştim, ne relaxăm, calm, ca la inundaţii, vorba lu' frate-mio'...

Merg şi cumpăr un superb buchet de (37) trandafiri albi, îmi iau mândra, se schimbă mândra în haine mândre şi hotărâm să mergem la Restaurant Gilău, lângă lac. Ajungem acolo, ger mare, lună plină, obeză de-a dreptul, stele frumoase pe bolta îngheţată... Ne aşezăm la o masă chiar lângă geam ca să vedem lacul, dar lacul nu se vedea... era întuneric. Comandăm papa bună (trec peste detalii ca să nu salivaţi pe tastatură) iar la un moment dat mă scuz că trebuie să găsesc baia... Plec şi mă opresc la chelneriţă, îi dau cutiuţa cu pricina şi o rog să o aducă la masă după ce ne serveşte desertul. Mă întorc la masă, mă iau toate palpitaţiile, nu mai aveam aer... dau vina pe faptul că am mâncat prea mult...

La un semn discret, văzut printre frunzele unui ficus mărişor, apare chelneriţa şi ne pune inelul pe masă. Cutiuţa era aşezată pe o farfurioară mică de rubin, în formă de inimă, pe nişte petale roz de ("cum le zice la florile alea din Olanda...?") lalele...
Mândra mea a rămas mută, ne-au dat lacrimile la amândoi, i-am pus inelul pe deget, i-am spus că vreau să mă trezesc în fiecare dimineaţă cu ea în braţe şi că o iubesc. Iar ultima întrebare a fost: "Vrei să fii soţia mea?" Iar răspunsul a fost un "Da!" hotărât, zic eu...

O jumătate de oră eu nu am mai avut aer şi voiam să ies, dar ea nu putea să se ridice de pe scaun fiindcă tremura toată... Palpitaţiile m-au ţinut până a doua zi către seară, iar euforia mă ţine şi acum surescitat...
Vorba tuturor: "Să fie într-un ceas bun!"

Un an nou fericit!

Azi am împlinit un an nou fericit!

Un an, fiindcă ne supunem timpului şi ne socotim trecerea sau înflorirea în minuni numite clipe, înmulţite în ceasuri, luni, şi ani...

Nou, fiindcă de atunci am renăscut la o nouă viaţă respirând dragoste din izvorul ochilor de safir ai mândrei mele...

Fericit – fiindcă zi de zi o îmbrăţişare m-a făcut să uit de tot ceea ce se voia a fi ne-la-locul-lui, nefiresc sau mai ştiu eu cum...

Te iubesc! Enorm...

Frumusete...

E devreme... e 1.44 dimineata... Sunt in Bihor si la ora asta citesc si corectez ditamai cartzoiul de teologie scris in engleza... Venind azi de la Cluj, am scurtat drumul trecand peste munte, pe la Bratca, spre Beius... (e chiar drumul din poza...). E prima oara cand am venit pe traseul acesta si am ramas impresionat... Peisaj de vis, zapada... sate simple si frumoase inghetate in frumusetea lor autentica... Femei care merg linistite pe mijlocul drumului neclintite de nimic omenesc, constiente ca toata lumea e a lor... Am ajuns aici la Lazuri cu o ora si oleaca mai devreme decat am fi ajuns pe vechiul traseu... Azi va fi inmormantarea matusii mele, dar ma gandesc ca daca eram la Cluj, azi, la aceasi ora ar fi trebuit sa cant la inmormantarea unei fete de 15 ani... Accidentul de langa Hotel Napoca, cei care stiti...
Bucurati-va de zapada, de peisaj, de frumos, de cantec, de aer, de suflare... Sa nu uitam ca totusi... tuturor ni se intampla cel putin o data in viata ca sa murim... Dar e o chestie trecatoare...
Noapte buna! sau, de ce nu... Buna dimineata!

Dorul de film...

Dragilor, mi-e dor de un film bun. Foarte bun. De ce nu, din ce in ce mai bun... Am mare incredere in Amintiri din epoca de aur al lui Cristian Mungiu si vreau sa il vad cat mai curand...

Deasemenea, va recomand cu drag sa cautati un film care marcheaza; un film lung, total necomercial, dar de un infinit al profunzimii de neinchipuit... Tacerea vorbeste, cadrele statice lungi cugeta alaturi de tine... Iar un batran "nebun" te va face sa te simti mic. Foarte mic... Filmul se intituleaza Ostrovul, e rusesc si merita vazut, dar nu in graba...

Aici este trailerul filmului, insa nu poate cuprinde decat o farama din ceea ce vrea el sa fie... Vizionare placuta!

Nu am somn...

E ora 02:56 în dimineaţă şi nu am somn. Îmi amintesc că a existat o perioadă de timp destul de lungă în care nu puteam să dorm mai mult de trei sau patru ore pe noapte. Pur şi simplu nu aveam somn...

Azi, trebăluind pe aici prin birou printre ale teologiei şi ale tehnologiei, vremea a trecut, fără să bag de seamă...

Şi când mă gândesc că mândra mea visează îngeraşi acum...

Devin invidios...

Am plecat ca să agăţ somnul!

Perdea de fum

Decufundat de lumea mea

Mă-nvălui în perdeaua cea de fum-mister
Sculat din aţipeala-mi efemer
Amorţită.

Mă-mbăt de totul făr’ de timp
Ce se grăbeşte să inunde
Roşeaţa sufletului meu...
Secunde...
Clipe.
Surde.


Cluj-Napoca,
18.06.2009
« Le General »

Ochi de înger – Sclipiri

Sclipiri de zâmbet şi iubire,

Speranţe scurse-n ploaie, lin…

Ecou de gingaşã-amintire

Şi pace de-absolut divin…

Copilã, tu, ce mângâi firav

Şi ruşinos… un gând ferice

Fãr’ sã-l atingi… de frica-aceea:

“Dacã-l trezesc, oare ce zice?”

Aşterni pe-obraz gropiţa dulce

Ca un lãcaş sfinţit de lacrimi,

Ascunzi privirilor curioase

Un suflet neatins de patimi…

Tu… dulce vis în miez de noapte

Asculţi… iubeşti… şi-aştepţi

Doar douã şoapte…

Dormi…

Gând la 23:36

Gând la 23:36


Neînţelegând acestă frumuseţe a ta
Mă agăţ mereu de poza vieţii din noi
Ce caută a arunca o geană spre ochiul susului,
Ce caută a fura un sărut de pe buza cerului
Ce se voieşte a fi senin totdeauna.

Dumnezeu m-a sărutat pe gură
Si de atunci ploaia fericirii mă inundă
In mii de coduri galbene
De fulgere şi tunete celeste.

Stelele cad... de ce, nu ştim...
Explicaţii ar fi, dar nu le căutăm
Indeajuns.
De.
Ajuns.
Hai.
Pa !


Cluj-Napoca,
11.06.2009

Bahrtalo, la TIFF!

De o vreme a început mult aşteptatul Festival Internaţional de Film Transilvania, sau, cum zicem noi in Ardeal, “o’nceput TIFF-u!” Am avut bucuria de a savura câteva din filmele prezente anul acesta şi mă arăt extrem de mulţumit de calitatea acestora. De la Nunta la ţară, prin Bahrtalo, Australia, ajungând la Cealaltă Irina, fiorul peliculei de festival m-a pătruns de fiecare dată.

Imaginaţi-vă Republica plină la Bahrtalo, lumea intrând în sală chiar şi după începerea filmului; pentru dregerea fluidelor şi a emoţiilor, înainte de intrarea în sală, la toaleta pentru băieţei, inundată dealtfel, am avut onoarea de a fi alături de Lali, gaborul, ţiganul, naturalul şi excelentul personaj principal al filmului… Cum la buda fetelor era full, ne-am trezit invadaţi pe postata noastră de către zăpăcita mică cu râs iconfundabil din Zorki… Detalii…

Film la care sala a aplaudat de câte ori a simţit nevoia (şi, tulvai Doamne’, multă nevoie o fo’…), cu un umor simplu, natural şi irezistibil; un Lali pe ecran identic cu Lali din crâşmă sau de pe pietonală… Sesiunea de întrebări şi răspunsuri a mai smuls cu uşurinţă hohote din sală, precum şi voturi din partea publicului…

Nu mai detaliez restul filmelor; Australia: un documentar realist cu personaje cât se poate de reale, prezente în sală, despre echipa naţională de fotbal a persoanelor fără adăpost din România; oameni ca noi, dar uneori mai oameni decât mulţi dintre noi…

Celor care sunteţi în Cluj vă recomand să profitaţi de ultimele două zile de TIFF. Merită!

De ajuns pentru azi!

Bahrtalo! (“Hai, noroc!”)

Perspective

În momentul aşternerii acestor rânduri pe foaie, mă găsesc în Catedrala din Cluj, la vecernie. Stau lipit cu ceafa de uşa bisericii, ipostază în care, recunosc, nu mă regăsesc prea des.

Obişnuit a fi printre cei din faţă, la strană, a sta aici şi a asculta slujba e o experienţă deosebită; cântarea parcă vine de peste tot, din zugrăveala pereţilor şi dintru înaltul cupolelor.
Aceleaşi feţe cunoscute, aşezate fiecare la locul lor, dar şi mulţi oameni pe care îi văd pentru prima oară aici; printre ei, o prinţesă mov cu pălărie verde şi ochi negri, mari, se învârte pe după picioarele bunicului său surprinzând spectacolul de pe pereţii înnegriţi de fum…
O altă prinţesă în miniatură cântă mai tare decât băieţii de la strană, oprită fiind de cenzura mâinii blânde a mamei…
Supărătoarele tocuri cui ale unei doamne şi un ton luat prea sus de către Ioane, cântăreţul, tocmai au sfărâmat frumuseţea întregii “atmosfere”…
Cred că ar trebui să…
Mă rog…

Ploaie

E ora 1.34 noaptea… nu am somn şi taman a început o frumoasă furtună. Cerul tuşeşte ca un bass după un chef prelungit, după multă bere şi un pachet de Kent, iar fulgerele mă fentează de fiecare dată ca să zâmbesc, crezând că sunt fotografiat…

Îmi amintesc cu drag (cand încep cu aceste cuvinte, s-ar putea să mă cam întind la poveşti…) de felul în care percepeam ploaia, mai ales furtunile, când eram mititel… Mi se făcea pielea de găină, dar nu de frig şi nici de frică, ci datorită unei anumite plăceri de a privi fascinat ploaia în toată splendoarea ei…

Luam toate jucăriile şi toţi pantofii de pe prispă şi îi acopeream cu preşul de la intrare, după care, dacă eram singur şi nu mă vedeau ai mei, o luam la fugă printre stropii ce cădeau cu ciudă… Porţia de bătaie o luam mai târziu, când intram ud leoarcă în casă şi trebuia să îmi schimb hainele cu altele uscate… Dar merita…

În cazul în care eram înăuntru, stăteam cu nasul lipit de geam şi cu ochii holbaţi mai ceva ca ai celor doi iezişori din povestea cea cu capra… La fiecare fulger făceam câte o cruce, dar mai mult preventiv, ca următorul să nu fie prea aproape de mine…

Priveam cum cei cinci tei imenşi (dar mai ales bătrâni) din curte se mişcau ameninţător unduiţi de forţa vântului şi aşteptam din clipă în clipă “să se ia curentu’ ”, aşteptare care, din nefericire, mai de fiecare dată era încununată de succes…

Deja e ora 1.56 şi se pare că ploaia îşi face şi efectul de doică… mi se închid ochii…

Ploaie bună şi somn uşor!

Un sfert de veac

Dragilor şi dragelor,

Acum un sfert de veac, adică hăpt’ amu’s 25 de ani, oareşteunde în Sătmar, după nouă luni şi cam o săptamână de la luarea fiinţei (de ţin io minte bine…) a apărut în minunatul peisaj al acestei lumi încă un om. Culmea coincidenţei, taman io…
Această frumoasă întâmplare se datorează unei frumoase Treimi: Mama, Tata şi Doamne-Doamne… fapt pentru care ţin cu tot dinadinsul să le mulţumesc…
Mă simt dator să scriu câteva rânduri aici, mai ales că în urmă cu un an spuneam că poate vom vorbi “peste un an sau doi…”.
Pentru mine, trecerea timpului dintre 24 şi 25 de ani a avut o anume frumuseţe… frumuseţe a unei singurătăţi prolifice, desăvârşită mai apoi de frumuseţea unei iubiri roditoare…
Se pare că fiecare încercare pe care Dumnezeu ne-o orânduieşte are un scop pedagogic… şi vrea să ne îndrepte gândul şi voinţa spre o anumită direcţie…
Am 25 de ani. Recunosc, sunt doar un looser cu diplomă, şi atât. Nu am casă, nu am o slujbă de vis, foarte bine plătită… dar sunt fericit… Sunt un om fericit.
Am o familie de excepţie care m-a acceptat aşa cum am fost… bun sau rău, pletos sau nu… răzvrătit şi … cine mai ştie cum, familie care m-a sprijinit mereu, mai ales când nu toate aveau culoarea ceea rozalie… Le mulţumesc, cu întreaga mea sinceritate….
Am alături de mine cei mai frumoşi ochişori albaştri care îmi şoptesc că mă iubesc… şi care mă fac să uit de tot ceea ce e rău…
Am alături colegi şi prieteni cu care îmi pot împărţi visele, gândurile, cafeaua, “zama” şi prea-plinul unei zile plictisitoare de muncă…
Vă am alături pe voi…
Şi sunt fericit!

Dan Puric

Il citesc cu drag pe Dan Puric, oridecateori am ocazia... Va rog sa porniti acest fisier audio, chiar daca aveti alta treaba prin casa... E prea frumos ca sa va lipsiti de atata autenticitate si frumusete in gandire...

Mi-e bine...

Mi-e bine...

mi-e geana grea

dar mintea-mi urcă spre infinituri nepătrunse

de vis, de gând ori de făptură...

smulse

mi-e somnul greu...

slobodă gura,

mi-e cald, respir şi iau ştergura

cea de suflet...

mi-e bine slab

de neputinţă, voinic adică în dorinţă

ca să rămân pe prag...

Cluj-Napoca,

13.01.09

Scrisoare deschisă

Draga mea,
Întotdeuna am considerat că aşternând slovele pe hârtie, gândurile şi simţămintele mele capătă o formă cât de cât apropiată de ceea ce vor să transmită...
Până mai ieri eram genul de om căruia îi trebuia o veşnicie ca să îşi facă o idee despre ceea ce e iubirea, îi trebuia o altă veşnicie pentru a încerca să îşi însuşească această idee şi încă un infinit de veşnicii pentru a o exprima...
A spune „te iubesc” era considerat un act de responsabilitate şi de un „eroism” aparte... De aceea niciodată nu m-am grăbit în a deveni erou...
Iubirea nu se vorbeşte, se simte şi se trăieşte... Dar atunci când trăirea dă pe dinafară, iubirea trebuie exprimată şi prin cuvinte... Privirile spun mai mult decât putem noi pricepe, îmbrăţişarea cuprinde mai mult decât putem noi cuprinde...
În seara de Crăciun, lângă brad, ţinându-te în braţe, m-am surprins în izbucnirea unui prea-sincer şi de neoprit „Te iubesc mult, mult de tot!” ce a izvorât din inimă. Credeam că lumea foloseşte expresia „din inimă” doar într-un mod metaforic, însă îţi mărturisesc că am simţit în acea clipă o uşurare imensă...
Glumind, deunăzi, după un „te iubesc” ţi-am şoptit să nu mai spui nimănui... Dar de ce? De ce să fie o taină egoistă de a mea atunci când pot să îi fac şi pe ceilalţi părtaşi la fericirea pe care mi-o aduci în inimă?
Te iubesc mai mult decât acum o clipă...

Cafea

Beau. Cafea. Normal, doar e prima mea dragoste din copilărie... după lapte. Una din multele dileme ale mele, ca bărbat (vorba vine...), e de ce sânul mamei ne-a hranit cu lapte şi nu cu cafea... Sau măcar... cafea cu lapte...

O altă dilemă e legată de statutul juridic al cafelei: nu mă avânt a-i cere statut de persoană, dar cel puţin statut de martor trebuie să primească, alături de eterna şi creatoarea ţigară... Câte discuţii, probleme, banale bârfe şi intrigi nu se petrec pe deasupra ceştilor aburinde?

O invocăm zilnic, mai des decât pe Doamne-Doamne... „Hai la o cafea!”,

„Unde eşti? – În centru, la o cafea...”

„-Trec pe la tine în juma’ de ceas...

- Ok, te aştept! Pun repede de o cafea...”

Tu ai vorbit vreodată cu cafeaua ta? E ciudat... de câte ori te uiţi în negreala din ceaşcă (a se citi cană) te vezi pe tine, buhăit, cu ochii mici şi somnoros... Atunci îi dau şi ei un cuviincios Bună dimineaţa! şi îmi văd mai departe de treabă...

Întreb şi eu, aşa... Să mă conving că nu sunt singurul care a luat-o pe ulei...

Despre ulei, însă, vom vorbi altadată...

Ca să corelăm cafeaua cu partenera ei de discuţii şi de viaţă (sau de moarte...), ţigara, o să aştern mai jos un poem scris de mine în vremea tinereţelor mele tumultoase şi afumate...

Arzi…şi te chinui sã fii demnã.

Creezi vãzduhuri ca o jertfã

De tot arsã, însã neprimitã;

Te-mprãştii-n sarx ca şi o pitã

A îngerilor din vãzduh ce astãzi

Cautã loc în mine…

Fug…

Neliniştea-mi din versuri mult trecute

Alungã vise, nopţi pierdute şi pe

Ei…

Sau

Ele…

Eu vã hrãnesc. Dar voi, imune,

Nu mai puteţi iubi… la fel ca mine…

Aşa cã arzi!

Creeazã şi iubeşte tu şi-n în locul nostru.

Ucide-ne tristeţea ce ne-omoarã.

Creeazã mãcar tu…

Ţigarã!

Cluj-Napoca, 2005

P.S: Cafeaua mea e văduvă de doi ani şi cinci luni...

Relaxare

Sinaia. Frig, zăpadă, frumos. Cu sau fără voia mea m-am pomenit într-un mini-concediu la munte, concediu la care nici nu am visat. Chiar dacă nu am urcat la pârtie (în încercarea de a-mi păstra toate cele 206 oase intacte), am petrecut două zile de relaxare totala, lăsate doar cu mici dureri de spate de la statul în pat, în faţa a câteva flme bune şi foarte bune, printre care 187, şi Pianistul.
Ieri, fiind şi zi de sărbătoare, am profitat şi am mers la slujba de la Mănăstirea Sinaia, după care am mers agale înspre Castelele Peleş şi Pelişor, închise luni şi marţi… Am rămas impresionat de frumuseţea meleagurilor noastre şi dezamăgit de lipsa de implicare a autorităţilor în ceea ce priveşte conservarea (ca să nu pomenesc de dezvoltarea) atracţiilor turistice. Aleea de la Mănăstire până la Peleş e neîngrijită, porţiuni de zeci de metri de piatră cubică lipsesc, felinarele ce luminau odată sunt sparte sau tăiate de la jumătate de metru de sol, coşurile de gunoi lipsesc cu desăvârşire, iar tarabele inundă cu un kitsch deloc înduioşător. Peste tot, în curtea castelelor apar pancarte ireale, parcă: „Zonă interzisă”, “Nu urcaţi pe statui”, de parcă am trăi într-o lume de maimuţe.
Calitatea turismului de aici lasă de dorit… De la chelneri secaţi de viaţă ce se postează cu carneţelul lângă masă şi te privesc acru, nimic zicând, până la doamna de la un muzeu, care a avut grijă să ne informeze imediat că filmatul sau fotografiatul se taxează separat… ca şi cum acesta ar fi fost singurul meu scop în muzeul respectiv…
Să zicem că sunt obişnuit să trăiesc în ţara mea şi că aici vreau să trăiesc în continuare. Dacă o fi să plec, va fi doar temporar, pentru studii sau pentru un loc de muncă decent…
Mă doare sufletul când văd atâta frumuseţe lăsată în paragină, sufocată de-a dreptul…
Ajunge…

Je t'aime...

Zburd din nou cu o oarecare tulburare în suflet, după foarte multă vreme în care nu am ştiut ce va să mai însemne aceasta...

Azi am terminat de citit Memorii, cartea biografică de excepţie a ÎPS Bartolomeu Anania, ceea ce ar fi trebuit să fie (şi a fost) un prilej de bucurie... Am isprăvit cele 690 de pagini în format mare cam într-o saptămână şi oleacă, în măsura în care am ciupit cateva pagini în orice mică pauză disponibilă...

Starea mea de tulburare din aceste clipe (e ora 00:51) s-a prelungit din tulburarea prietenului meu care m-a rugat să ne întâlnim spre seară, ca să povestim... Probleme, probleme şi iar probleme... Cred că în această seară dacă m-aş fi întâlnit cu cineva cunoscut şi m-ar fi întrebat, ca de obicei „Ce mai faci?”, aş fi ezitat să răspund cu eternul meu „Din ce în ce mai bine!”. Repet, nu ştiu de ce, dar în seara asta nu m-am simţit din ce în ce mai bine...

Ca să trecem într-un plan mai optimist şi mai frumos, aveţi aici, mai jos puţin, visul oricărui om ce urcă pe o scenă...

Vă las pe voi să apreciaţi... Că de comentat...comentaţi mai greu...

Al vostru, Ioane.

Zambiti, va rog!

Dragilor, taman am descoperit pe blogul lui Petru Stratulat de la Guerrila un film exceptional... Va invit cu drag sa il vizionati... are cam 15 minute, dar merita fiecare clipa... Astept si unele mici comentarii, ca sa vad cum l-ati receptat... Va pup!

Muguri

Înmuguresc pe zi ce trece

De când te am

La piept dormind...

Întineresc ani câte zece

Privirea-ţi de o văd zâmbind...

Mă bucur ca un prunc de ţâţă

Ce-adoarme lin, pe sân visând

La Feţi-Frumoşi şi Cosânzene

Netulburat de niciun gând...

Mă rog rugând cu grea chemare

De îngerii cei din văzduh

Ca să te ţină ca pe-o floare

De lângă tine eu când fug...

Rodesc în inima-mi slăbită

Un bob de lacrimă de-a ta

Ca s-o prefac în dulcea rouă

A florii de nu-mă-uita...

Mă pierd în ochiul tău albastru,

Mă regăsesc din nou zâmbind,

Ferice, împăcat şi vesel

Doar

Iubind...

Cluj-Napoca

20.01.2009

La Multi Ani!

La Mulţi Ani! “A mai trecut un an prin noi, a fost şi soare, au fost şi ploi…” vorba cântecului… dar important este că « totul e bine când se termină cu bine ». Anul ce a trecut s-a terminat cu bine, cel putin în cazul meu… Eh, acum bineînţeles că sunt afectat şi eu la maxim de marea criză financiară, dar nu ne lăsăm bătuţi aşa, cu una, cu două…

Detaliile financiare m-au lăsat întotdeuna rece… şi mi-am dat seama că a alerga după bani nu e o soluţie. De ce să nu îi lăsăm pe ei să vină la noi, timp în care putem să ne ocupăm de lucruri mai serioase şi mai folositoare?
Tocmai m-am întors din Viena, unde am petrecut trei zile friguroase, dar extraordinar de frumoase şi de liniştite, alături de prietena mea şi de familia distinsului meu mai tânăr dirijor de SAA CHOIR… Frigul grozav l-am dovedit cu câteva căni de punch fierbinte, foamea cu niscaiva cârnaţ de-al lor, cu colesterol mai mult decât are cel al nostru, combinate cu lungi plimbări în aer liber, vizite şi vizite…
La cumpăna dintre ani am fost în centrul Vienei, în piaţa din faţa primăriei, unde erau adunate câteva mii bune de oameni, majoritatea străini: români, italieni, nemţi, unguri, şi chiar câţiva polonezi şi ruşi, toţi puşi pe veselie şi voie bună, dar în mod civilizat, cum şade bine oricui… Nu putea să lipsească de pe scena amplasată acolo un spectacol de muzică clasică, de o înaltă ţinută artistică… Ce m-a surprins a fost lipsa unui foc de artificii organizat de primărie… Artificii au fost, ce e drept, non-stop, de pe la ora 23 până la ora 1, dar din cele mai mititele, nu la fel de spectaculoase ca cele din Cluj, de exemplu…
Spectaculoasă a fost vizita la Donau Turn, un turn de televiziune de pe malul Dunării, de unde am putut vedea panorama Vienei, noaptea, de la o înălţime de 156 de metri… Nu mai pomenesc de cele trei restaurante din turn care se roteau încet, aşa încât fiecare flămând putea să vadă întregul oraş stând nemişcat, la masă…
Palatul Schömbrunn e la fel de spectaculos, dar grădinile mai puţin colorate decât în perioada verii…
Pietonalele din centru arhipline, multă voie bună şi relaxare… Toate acestea le-am desăvârşit prin participarea/asistarea la o Missă catolică în Domm-ul Sfântului Ştefan, compusă de Mozart şi cântată de un cor profesionist, cu orchestră…
La întoarcere am vizitat şi Budapesta cea de dulce amintire pentru familia Gorea, rămânând impresionaţi de frumuseţea peisajelor şi arhitecturii clădirilor…
Vă urez un an nou plin de linişte şi împliniri!