Linistea

"Oare cat mai dureaza pana ce imi voi gasi si eu linistea?"
De cate ori auzi sau iti pui aceasta intrebare? De cate ori iti definesti "linistea", dar mai ales ce anume iti aduce tie linistea?
Banii? Putin probabil.... Mie nu. Doar dureri de cap si simple calcule ce implica acoperirea unor tampite de facturi...
Munca? Posibil... Dar trebuie sa recunoastem ca e doar un surogat... Te face sa uiti momentan de probleme... E ca si cum ti-ai bate un cui in deget ca sa uiti de durerea de masele...
Muzica? Din ce in ce mai posibil.. mai ales pentru cei cu slabiciune pentru ea... Dar suntem prea nestatornici ca sa ii ramanem fideli...
Cineva? Uneori... in cazul in care nelinistea noastra poate fi inteleasa cat de cat... Multi ne ascundem nelinistea si nelinistile pentru a nu parea vulnerabili sau slabi. Dar uitam ca suntem doar oameni... si ca de unii singuri nu putem zidi nimic statornic...
Manole crezi ca era fericit cand facea "body-building" cu biata Ana, doar ca zidul, telul lui sa stea drept? Nu prea cred... Crezi ca era linistit? Nici macar jertfa aceasta nu i-a adus pacea...
Asa ca linistea trebuie sa o pastram si sa nu o risipim in nici un fel...
Tacerea e de aur...

Ascult...

De o vreme prefer sa nu vorbesc prea mult, ci sa stau si sa ascult. Mare lucru si cu ascultatul sau ascultarea asta! Pe de o parte trebuie sa fii dispus sa taci macar o clipa, sa uiti de tine si sa auzi pe altcineva. Pe de alta parte...am uitat ce voiam sa zic...
Se mai intampla... Uiti prea bine de tine, de nu te mai cunosc nici gandurile tale, iar cuvintele se incapataneaza sa isi intoarca spatele, nicidecum sa se imbratiseze intr-o idee...
Cuvintele rostite trebuie ascultate. Daca nu... ele se risipesc in vazduh... si nu se mai intorc... De aceea eu prefer sa le astern in scris... sa le pironesc pe foaie... Macar asa se conserva...
Ce e drept, poate le ingradesc libertatea... dar le lungesc existenta...
Cu o clipa...
Asculta...
Clipa.

As vrea...

...sa fiu mare. De fapt, sunt. As vrea sa fiu mic. Stai...deja sunt...
Si uite asa ma zbat intre a fi si a nu fi... mai mult sau mai putin mare sau mic...
Contez prea mult pentru mine ca sa accept ca piticania ce o simt zilnic sunt de fapt eu iar namila ce ma saluta dimineata de dimineata in oglinda inundata de prea multa lumina e doar carcasa supradimensionata...
As vrea sa zbor peste o mare de liniste, fara ca aripile sa falfaie... as vrea sa planez... asa cum frica planeaza muta asupra fiecaruia dintre noi. Ti-e frica. Recunoaste... Ti-e frica de tine in primul rand. Nu te mai regasesti si nu iti mai recunosti propriile fapte, gesturi, ganduri si decizii... Te surprinzi adesea cand faci un lucru ce nu-ti trecea prin cap... Si te injuri singur de mama, negandu-ti existenta cea deja mult prea tumultoasa ca sa mai incapa in acvariul sufletului tau...
Dam pe dinafara de plinatatea noastra! Nu ne mai ajungem noua... ce sa mai vorbim de a mai ajunge unul altuia...
Nu ne mai ajunge nimic si nu mai ajungem nicaieri...
Suntem in deriva...

Vesnice intrebari...

Oare de cate zile are nevoie o noapte pentru a se odihni? Sau in cate secunde se poate autodefini timpul? Sau de cate vieti am avea nevoie pentru a ne cunoaste pe noi insine?
De cate ori putem oare ierta si de cate or putem fi iertati? De cata dragoste e nevoie ca sa te urasti sincer spre ceva mai bun?
De cate ori trebuie sa spunem "multumesc" si mai ales cui?
Astept de mult raspunsuri... Dar se cam lasa asteptate, cucoanele...
Chiar asa: despre asteptare nu am zis nimic... Cand stim ce anume asteptam si mai ales cand stim daca asteptarea trebuie sa ia sfarsit? Inca o intrebare...
Cum trebuie sa fie asteptarea? Una linistita, sau una tremuranda? De cata liniste e nevoie ca sa il zguduim pe Dumnezeu pe tron? Sau cat de tare trebuie sa urle Dumnezeu ca sa ne trezeasca macar in al unşpelea ceas?
Oare cate nevoi avem? Sau cata nevoie avem... unii de altii? Oare de ce suntem niste copii in scutec permanent si ne ascundem mereu dupa piciorul protector al mamelor noastre inchipuite? Oare de ce?
De ce?