Dacă o să tac, pietrele vor vorbi!
De vorbe e plină lumea. Cuvintele ne lipsesc. De ce anume? Fiindcă unele cuvinte se cer a fi rostite (să își găsească un rost?), altele se cer a fi tăcute. Cuvintele nu au sens atâta vreme cât sunt despărțite de Cuvânt.
Am trăit o lungă perioadă de tăcere, cu toate că, uneori, am vorbit mult. Tăcerea aceasta a fost una dureroasă, fiind o tăcere împărtășită. Am participat la o tăcere, tainic. Discret. Cât mai firesc. Asta, dacă putem încadra în firesc boala.
Ieri a fost o zi de praznic! Am prăznuit o nuntă aleasă, a prietenei noastre Paula, cu Cel pe care, pe patul cel din urmă, spunea că Îl iubește mai mult decât pe noi. A fost prima oară când am perceput adevăratul sens al trecerii în veșnicie. Pentru Paula, moartea nu a existat. De aici, liniștea pe care am simțit-o de când am aflat, marți dimineață, că suferința ei, pe deplin asumată, a luat sfîrșit, la doar 33 de ani.
Paula e omul care m-a făcut - așa cum zicea părintele Adrian Podaru, la căpătâiul ei - să ies din zona de confort. Să las liniștea Sătmarului și să plonjez în vâltoarea Clujului. Să trec peste o anumită comoditate și să accept noi și noi provocări. Să gândesc "pozitiv-creativ", vorba ei. Nu regret nicio clipă alegerea făcută, cu toate că nu e ușor să te muți, cu doi copii după tine. Simt că am revenit acasă, printre oameni dragi. Draga de Paula e cea de la care am învățat exigența, meticulozitatea, seriozitatea și, mai ales, prietenia.
Toate cele enumerate mai sus le-a aplicat și în latura duhovnicească a vieții. Văzând că în ultima perioadă se împărtășea aproape zilnic, am ajuns să îmi fie rușine de mine. Și să iau atitudine, cu pași mărunți.
Paula e omul care a schimbat vieți.
Uneori, a readus viața.
Mulțumesc!
