Decizii...

DECÍDE, decíd, vb. III. 1. Intranz. şi refl. A lua o hotărâre; a alege (între mai multe alternative), a se fixa (între mai multe posibilităţi). ♦ Tranz. A hotărî, a soluţiona în mod definitiv. 2. Tranz. A determina, a convinge, a îndupleca pe cineva să facă ceva. – Din fr. décider, lat. decidere.

Aceasta este definitia din DEX a verbului "a decide".
In principiu, e simplu: a alege intre mai multe alternative: da sau nu, alb sau negru, tuns sau netuns, iert sau nu iert, uit sau nu uit.
De la "a alege" se ajunge insa la "a renunta". Fiecare alegere inseamna o renuntare. Indubitabil.
Tot in definitie gasim si verbul "a hotari", urmat de explicatia "a solutiona in mod definitiv". Ei, cat de simplu ar fi daca ne-am si tine de cuvant cand luam o hotarare. Atunci solutia ar fi una definitiva: am pus lacatul si am aruncat cheia; gata; game over; the end.
Dar nimic nu e mai greu decat a renunta la tine. In final, despre asta e vorba: o asemenea hotarare definitiva, lacatul pus, usa incuiata ar insemna sa recunosti ca pana atunci ai facut o alegere nu tocmai potrivita; ar trebui sa recunosti ca (uneori) ai gresit. De aceea preferam sa ne tragem pe fese si in cel mai fericit caz sa tragem, asa, neglijent usa dupa noi, ca sa ramana intredeschisa. Adica daca afara e frig, sa ne intoarcem la caldura. Daca viitorul e nesigur, sa revenim in trecut. In prag nu ai cum sa stai...
Am stat pana sa decid daca postez sau nu articolul acesta. Am decis.

Fresh!

Salutare! In mod oficial va anunt ca de azi inainte nu veti mai putea sa imi ziceti "Codita", decat daca vorbiti la modul nostalgic...
Fiecare lucru la vremea lui... asa ca vremea pletelor a trecut. Ce e drept, s-a cam socat poporu', dar nici nu ma asteptam la alta reactie...
Va pup si ne vedem... cam asa...

Invisible....

I am invisible... Cat de simplu ar fi sa avem undeva un buton mic, la a carui apasare sa devenim invizibili... Asa, "ca pe mess...". Dai un click, inca unu', si toti prietenii tai stiu ca esti plecat si ca nu vrei sa fii deranjat... In mod normal, poti pune un "Busy" dar nu da bine...
Suntem o armata de lasi, la urma urmei... Tinem in lista de Messenger peste o suta de "prieteni" dintre care zilnic ii cautam pe aceiasi maxim trei... Dintre acestia trei unul e offline, altul e pe invizible, ca sa crezi tu si altii ca e offline, iar celalalt e online, dar cu siguranta a plecat si a uitat calculatorul pornit...
Si uite asa cand vrei sa schimbi doua vorbe, te trezesti ca faci un monolog, dupa care te pui in pat...
Uite, si de ciuda.... I am so fucking Available!

Semizeul

Aproape nimic nu se compară cu liniştea pe care ţi-o dă priveliştea Clujului văzută de pe Cetăţuie, noaptea. Acelaşi murmur şi acelaşi freamăt. Aceiaşi greieri, aceleaşi felinare, alţi tineri… Până şi huruitul tramvaiului îşi are locul aici, alături de zgomotul cauciucurilor ce lovesc calea ferată…

De aici de sus, privind spre intersecţia mare din faţa Operei Maghiare, ai senzaţia că te joci de-a Doamne-Doamne. Il vezi pe copilul ce taman trece cu bicicleta trecerea de pietoni, habar ne-având că cineva îl vede sau că cineva îl urmăreşte. Semaforul atârnat deasupra lui pâlpâie un galben-agitat ca să îl facă atent, dar el parcă nu vede…

Apa Someşului o zăresc doar în reflexia unei ferestre împărţită în patru, fereastră ce ascunde probabil nişte decoruri obosite de la Operă… Doar parcul se vrea a fi lăsat în pace, ascunzându-şi felinarele printre crengile bătrâne…

In seara aceasta m-am înarmat cu tehnologia imortalizării clipei şi am oprit şi pentru voi timpul în loc, în câteva cadre…

Vă ştept…

Intamplari...

Trăiesc cu impresia unei cvasi-izolări. Încep să văd ce înseamnă rutina şi să realizez că în urmă cu câţiva ani mă aflam în postura aceluia ce spunea “la mine nu o să fie aşa…”, “nu o să mi se întâmple tocmai mie…”

Uite că mă contazic: mecanizat, mă trezesc la aceiaşi oră, am grijă de pitic, îl duc la bunicu’, urc aceleaşi patru etaje cu el în braţe, gâfâi la fel în fiecare zi, o căutam pe “mami meu”, dar nu o găsim niciodată.

Mă simt uneori “vinovat” pentru minciunicile pe care trebuie să le rostesc zilnic unui copil abia trecut de doi ani. Dar ce îmi place la el e faptul că nu se dă bătut. Deşi ştie că « mami meu » nu e la bunicu’ acasă, mergem acolo în fiecare zi ca să o căutăm. Bineînţeles, daca nu o căutăm pe mama, mergem « a pietena mea ». Are el o “pietenă” pe care o căutăm zilnic, chiar dacă nu ştim unde stă…

E adorabil atunci când îl aşez în maşină, pe locul lui, în spate, şi îi fixez centura. La mine nu obiectează. La ai lui, face scandal… După ce ne-am aşezat, îşi ia căluţul şi îl modelează, cu toate că nu e nici de plastelină, nici de pluş, ci de plastic dur… Tace aşa vreo două minute, după care, zilnic, în aceaşi intersecţie îmi spune : « Nelu, megem a pietena mea… » Iar eu îi răspund : « Păi clar, unde credeai că mergem ? »

Moment demn de relatat : vineri după masă, l-am luat pe Horaţiu Jr. Si am plecat acasă la Satu-Mare. Oprind să bem o cafea, lui îi iau un suc natural cu pahar şi pai, ca să nu avem probleme cu cioburi şi chestiuni de genul… Buuun ! Ii pun paharul în faţă, îl aşez pe genunchiul meu stâng ca să ajungă la pai, îi explic că tre’ să bea sucul « handsfree », fără să îl atingă şi totul e ok… Asta până când a reuşit uriaşul să scoată doar cu gura paiul din pahar şi să împrăştie sucul din el pe piciorul meu drept, de la genunchi pâââână…mai sus. Supărat nevoie mare, îl cert, « uite ce ai făcut, păi ce ţie-am zis…ble-bla… ». Horăţel, văzându-mă supărat, cum stătea el aşa, pe genunchiul meu, a făcut nişte ochi mari, mi-a luat între pălmuţele lui faţa, m-a privit în ochi şi, după câteva clipe de gândire a zis : « Ne…Ne… Nelu… Mutumesc ! » Asta m-a dat gata. Mi-a trecut orice supărare, dar i-am explicat că trebuie să zică « Iartă-mă!”…

Si uite aşa, de multe ori mă întreb unde o fi diferenţa dintre mine şi ăsta micu’…

Modestia...

Săptămâna trecută a fost una plină pentru mine, încununată fiind de o nuntă a unui prieten taman în Pietroşiţa, Dâmboviţa. Petrecerea s-a ţinut în Sinaia, prilej cu care am vizitat şi eu staţiunea, Castelele Peleş şi Pelişor, minunându-mă de atâta frumuseţe.

Dezamăgit am rămas doar de atotprezenţa kitsch-urilor pe toate tarabele, lucru întâlnit şi în Sighişoara, din păcate…

Ca o altă surprinzătoare coincidenţă, la Sinaia m-am întâlnit cu « surprinsa » de acu două sau trei articole… Din păcate, starea ei de spirit nu era tocmai fericită, iar contextul temporal ne-a făcut să ne vedem doar pentru câteva minute…

Trec din nou peste detalii. Nuntă foarte reuşită, el avocat, ea jurist, amândoi stabiliţi în Spania, Ciudad Real. Invitaţi de renume cum ar fi consulul Spaniei în România, un grup foarte bun de dansatori din Spania, maestrul romanţelor Gheorghe Sărac, Irina Loghin, sau Costel Busuioc ne-au onorat cu prezenţa. Ca să nu fiu nedrept, trebuie să îi menţionez şi pe membri Grupului Coral « Sfântul Apostol Andrei », care au avut o mare parte de vină în reuşita evenimentului. Modestia lipsă să îmi fie iertată, dar colegii mei meritau…

Că tot veni vorba de modestie, vreau să vă spun că i-am descoperit monumentul în persoană. Nu în altul, decât în Costel Busuioc. Da, Pavaroti din Banat, de el e vorba… Am rămas impresionat în mod plăcut de naturaleţea, modestia şi bunul simţ al acestui om, care, după cum spunea chiar el, a avut norocul de a fi descoperit de cineva… Mereu zâmbitor, discutând cu toată lumea, responsabil faţă de vocea lui… Am fost cazaţi în aceiaşi casă, doar noi şi el, aşa că am putut socializa în voie, chiar dacă timpul a fost destul de scurt…

Vreau să ştiţi că acest om cu constituţie de zidar are un suflet nobil cum rar mi-a fost dat să întâlnesc…

Intraţi pe un Trilulilu sau Youtube ca să îl ascultaţi, şi cu siguranţă îl veţi încadra în categoria celor cărora Dumnezeu, când le-a dat un talent (talant) a uitat să pună frână…