Memento

Noapte lungă. Trezire scurtă, pe la patru ceas, fiindcă celui mic i s-a terminat somnul. Mai treaz ca-n clipa nașterii, nu alta... Stătea pe spate, cu ochi mari cât cuprinsul ceriului și gângurea numai atât cât să ne trezească pe amândoi... "Dă-i să mănânce - zic - poate adoarme...". Papă tot, dar somnul nu vine. Ies pe balcon oleacă înciudat că azi, joi, când nu trebuie să mă trezesc la șapte fără un sfert ca să mă pregătesc de școală, mă trezește uriașul la patru. Priveliștea orașului - pustie. Niciun om pe stradă... Apare doar un Ford cu numere provizorii de Germania, plin cu tobe de eșapament, roți și ce mai dă neamțul în dărnicia sa caracteristică... Oprește la semafor. La noi merg și noaptea că suntem români și legea e lege. Am zis "roșu", stai nouăzeci de secunde, chiar dacă mașina ta e singura pornită în oraș... Și totuși, senzația că tu ești singurul treaz dintre toți îți dă o anumită mândrie... Dar, de e să gândesc mai bine, mai tot timpul fiecare dintre noi evem sentimentul că noi suntem cei mai treji dintre ai noștri... și... tot mândrie se cheamă și asta...
La ora nouă îmi sună alarma de la mobil. Un memento: "Ziua tunderii mele în 2008. 3." Așadar, azi sunt trei ani de când pe umeri pletele nu-mi mai curg râu... Eh, ce vremuri... când eram eu tânăr... :)...

Nesomn

"Și a fost seară și-a fost dimineață: ziua întâi."
Așa se termină în cartea Facerii prima zi a creației, după ce Doamne-Doamne a despărțit lumina de întuneric...

 Noaptea asta, din pricina unor dureri ce nu lasă omul nici să cugete, nici ochiul să închidă, nevasta mea a trăit fiecare secundă ca pe o veșnicie, iar eu am asistat-o, oarecum, picotind...
Pe la al patrulea ceas din noapte am ieșit să caut o farmacie și a trebuit să trec peste podul Golescu, singur, păzit de două rânduri de lumini... Nu știu dacă ați avut ocazia să treceți noapta pe acolo, când e pustiu, dar urcând, luminile treceau pe lângă mine și mi-a venit în gând "tunelul" de lumină pe care l-au simțit unii dintre cei ce au fost în moarte clinică și au revenit printre noi...
Asociind durerea de măsele cu pustietatea orașului și cu "tunelul" de lumină, mi-am adus aminte de ceea ce reprezintă iadul... Am trecut de multă vreme peste ideea de cazan cu smoală, flăcări și drăcușori ce te întorc ca pe rotisor cu furca... și percep iadul ca pe "neputința de a vedea pe Dumnezeu", ca pe un veșnic nesomn, o oboseală cronică nesfârșită și, de ce nu, ca pe o infinită durere de măsele...
Mi-a dat puțin de gândit...

Botez

După cum ştiţi probabil, în 16 aprilie ale anului 2011 s-a născut Ioan Gabriel Popa Bota (nu am greşit, eu sunt Popa-Bota, el e Popa Bota, fără cratima la care ţin eu mult...). Nu am scris nimic despre el aici pe blog... Nu că nu puteam scrie de cele treisprezece ore de aşteptare pe holul spitalului, de cele aproximativ opt sau nouă cafele „naturale” Alvorada cu un leu cincizeci, de la nenea de la parter... de cei şaizeci şi şapte de paşi pe care îi are coridorul de la etajul trei... Puteam... şi mai multe...

Vineri, 15 aprilie, seara. Nevasta îmi zice că naşte, eu nu o cred. Cronometrez contracţiile, dădea cu virgulă: prea erau la cinci minute, deci prea des... Nu avea cum... Totuşi, băgăjelul în spinare şi la spital... Când colo, surpriză: nevastă-mea avea dreptate, naşterea se declanşase... Important e că la primirea de născătoare era şi televizor şi prindeau şi „proteveu’ ”, aşa că nu am  ratat chiar tot „Dansez pentru tine...”. După o noapte cu ochii neînchişi, alături de mama soacră care a venit întru o suflare la spital, a răsărit oarecum şi soarele de sâmbătă... Ca un bun socializator ce mă găsesc a fi, am aflat toate istoriile sarcinilor colegelor de suferinţă de prin zonă... am felicitat o mămică ţigancă foarte fericită care era la a treisprezecea naştere... am terminat bateriile a două telefoane citind ştiri şi feisbucând nevoie mare...

Ca să nu pierd vremea în mod dezorganizat, soră-mea, asistenta medicală, m-a trimis la magazinul cel mare  care începe cu „R” şi se termină cu „eal” ca să îi cumpăr peşte. Nevastă-mea era pe masa de naştere iar eu cumpăram păstrăv eviscerat...

Pe la 15 a apărut la gemuleţ un omuleţ. Era fiu’miu, ăla micu de respira greu... Nu am plâns de emoţie, că eram epuizat... Dar am simţit o uşurare imensă văzându-l că e bine... după câteva minute a venit şi mama, care numai ea şi restul mamelor ştie/ştiu prin ce a/au trecut...

Ne-am obişnuit cu trezitul de noapte pentru păpică, ne bucurăm de câte un zâmbet, admirăm făţuca de trist şi supărăcios, unii rezistăm eroic la smulgerea părului de pe piept... E mic, creşte, are ochii şi gropiţele mamei lui, buzele lu’ tac’su’...

Cu toate aceste descrieri mai relaxate şi poate hazlii, pentru noi cel mic e o taină... Când îl privim ne tot minunăm cum a apărut el în pântec, cum a ştiut nasul să fie nas, ochiul-ochi... degetul-deget... Cum a ştiut când să iasă la lumină şi cum să sugă lapte de la sân din prima zi... Taină. Mare Taină! La fel ca şi Taina Botezului pe care a primit-o duminica aceasta... Ne e greu să gândim cum poate scufundarea întreită în apa sfinţită să ierte păcatul lui Adam... Ne e greu să pricepem cum , prin aceeaşi scufundare de trei ori, murim păcatului cu Hristos şi înviem împreună cu El! Pentru cei ce gândim raţional, e cu neputinţă... Dar aici vine ceea ce ne descoperă Doamne-Doamne prin credinţă... puterea de a accepta taina şi Tainele... de a ne bucura că suntem co-părtaşi la creaţie!  Cutremurător!

Cotidian

Zi de zi ne lăsăm furaţi de imagini... şi uităm să privim chipurile.

Zi de zi ne cufundăm în milioane de nimicuri şi uităm să căutăm lucrurile simple şi într-adevăr esenţiale...

Zi de zi ne periem zgâriind oglinda chipul ideal dorit de noi, deşi suntem conştienţi că minţim.

Noapte de noapte fugim de întuneric spre lumina unui monitor de la care aşteptăm să ne alunge singurătăţile, unde orgoliul imaginii noastre aşteaptă să primească un "like", de la unul dintre cei 563 de prieteni (virtuali), din care ne cunosc cu adevărat cel mult cinci, restul poate ne ştiu...

Zi şi noapte ne proiectăm pe (toate gardurile)  peretele  -primit cu atâta generozitate de la unchieşu Mark din America- imaginea noastră ideală, provocând, aşteptând să fim băgaţi în seamă...

Uităm să ne ţinem de mână la o plimbare prin parc, dar nu uităm să dăm la vacă pe Farmville... să nu moară săraca...

Uităm să ne sprijinim capul şi lacrimile pe umărul unui prieten, dar nu uităm să schimbăm statusul din "in a relationship" în "single" şi să ne bucurăm că toţi ai noştri dau năvală cu regrete profunde şi douăpuncteparantezătristă...

Culmea ironiei e că şi aceste gânduri vi le voi "distribui" tot cu generosul ajutor al Cărţii de Feţe...

Dar ne place... să...ne uităm.

Şi ne uităm...

Pe noi înşine... 

Ce face omu' când nu are somn...

E ora 01.42 dimineaţa. Sau noaptea, nu mai ştiu...

Mintiuca'  mea nu mai procesează de nicio culoare absolut nimic din referatul pe care trebuie să îl finisez definitiv în vreo trei zile; Am citit ziarul. M-am bucurat când am văzut cum se poate renova ditamai fostul Cinema Republica din Cluj ("Florin Piersic", de azi...) în doar 35 de zile;  prin Sătmar citesc că se mai moare de H1N1... deci nimic grav sau interesant...
Pe e-mail am primit o fabuloasă ofertă de a cumpăra cu numai 189 de RON un (acu' dau Paste...) Cap de dus cu Led-uri 3 culori si senzor de temperatura + cap de robinet cu LED si senzor de temperatura... Adevărăciune, nu alta!

Ce ar fi să fac o excursie până în bucătărie? Cred că mă strigă o bucată de slănină... Să nu cumva să trezească vecinii...

Hai, pa! Şi somn uşor...