Azi timpul a trecut cu totul și cu totul ciudat. Trezirea buimac la 7,08; trafic de toată jena, muncă de la 8 la 12, cumpărături de musai pentru furajarea animalului din noi, trafic de centru până la cimitirul central.
Până aici a fost partea frumoasă a zilei.
De la ora 13 cineva atârna parcă agățat în mod cât se poate de paradoxal, dar mai ales anti-gravitațional de limba ceasului. De la ora 13 a trebuit să cânt în timp ce altcineva se cânta. Când vezi o mamă aplecată peste coșcigul fiului ei, mort la 35 de ani și două săptămâni într-un accident auto, la rândul său tată a doi copii, de 4, respectiv de 7 ani, oricât ai fi de fără Dumnezeu, te trec fiori de spaimă/milă/compasiune/egoism.
Nici măcar foaia nu suportă descrierea sfâșierii sufletului unei mame într-un răcnet de durere. Am căutat discret, din priviri, pe copiii și pe soția celui dus pe ultimul drum lumesc. Nu i-am găsit. Nu i-am găsit sau nu puteam să mai văd dincolo de durerea mamei...
După o oră și jumătate de chin, pământul plouat acoperea ceea ce până mai ieri a fost un tânăr cu o carieră promițătoare; până mai ieri Rareș era directorul Oficiului Prefectural din Turda;
De azi până mai în veci va fi încă un nume pomenit în rugăciuni de mulți...
La ora 14,34 am început să alerg prin cimitir, revenind la lumea moartă a celor vii. Același trafic. Ajung la studioul Radio Cluj cu un minut înainte de ora 15, încep înregistrările, încep și greșelile, încep și nervii, cu greu se termină înregistrările...
După încă o porție de trafic, de data asta mai urât decât până acum, pe la 18,20 am ajuns acasă... La 19 m-am pus în pat ca să urmăresc un film, iar la 21,45 am fost trezit de Adi care pleca de la mine. Am adormit instantaneu pentru aproape două ore...
Dar eu m-am trezit...
