Linistea

"Oare cat mai dureaza pana ce imi voi gasi si eu linistea?"
De cate ori auzi sau iti pui aceasta intrebare? De cate ori iti definesti "linistea", dar mai ales ce anume iti aduce tie linistea?
Banii? Putin probabil.... Mie nu. Doar dureri de cap si simple calcule ce implica acoperirea unor tampite de facturi...
Munca? Posibil... Dar trebuie sa recunoastem ca e doar un surogat... Te face sa uiti momentan de probleme... E ca si cum ti-ai bate un cui in deget ca sa uiti de durerea de masele...
Muzica? Din ce in ce mai posibil.. mai ales pentru cei cu slabiciune pentru ea... Dar suntem prea nestatornici ca sa ii ramanem fideli...
Cineva? Uneori... in cazul in care nelinistea noastra poate fi inteleasa cat de cat... Multi ne ascundem nelinistea si nelinistile pentru a nu parea vulnerabili sau slabi. Dar uitam ca suntem doar oameni... si ca de unii singuri nu putem zidi nimic statornic...
Manole crezi ca era fericit cand facea "body-building" cu biata Ana, doar ca zidul, telul lui sa stea drept? Nu prea cred... Crezi ca era linistit? Nici macar jertfa aceasta nu i-a adus pacea...
Asa ca linistea trebuie sa o pastram si sa nu o risipim in nici un fel...
Tacerea e de aur...

Ascult...

De o vreme prefer sa nu vorbesc prea mult, ci sa stau si sa ascult. Mare lucru si cu ascultatul sau ascultarea asta! Pe de o parte trebuie sa fii dispus sa taci macar o clipa, sa uiti de tine si sa auzi pe altcineva. Pe de alta parte...am uitat ce voiam sa zic...
Se mai intampla... Uiti prea bine de tine, de nu te mai cunosc nici gandurile tale, iar cuvintele se incapataneaza sa isi intoarca spatele, nicidecum sa se imbratiseze intr-o idee...
Cuvintele rostite trebuie ascultate. Daca nu... ele se risipesc in vazduh... si nu se mai intorc... De aceea eu prefer sa le astern in scris... sa le pironesc pe foaie... Macar asa se conserva...
Ce e drept, poate le ingradesc libertatea... dar le lungesc existenta...
Cu o clipa...
Asculta...
Clipa.

As vrea...

...sa fiu mare. De fapt, sunt. As vrea sa fiu mic. Stai...deja sunt...
Si uite asa ma zbat intre a fi si a nu fi... mai mult sau mai putin mare sau mic...
Contez prea mult pentru mine ca sa accept ca piticania ce o simt zilnic sunt de fapt eu iar namila ce ma saluta dimineata de dimineata in oglinda inundata de prea multa lumina e doar carcasa supradimensionata...
As vrea sa zbor peste o mare de liniste, fara ca aripile sa falfaie... as vrea sa planez... asa cum frica planeaza muta asupra fiecaruia dintre noi. Ti-e frica. Recunoaste... Ti-e frica de tine in primul rand. Nu te mai regasesti si nu iti mai recunosti propriile fapte, gesturi, ganduri si decizii... Te surprinzi adesea cand faci un lucru ce nu-ti trecea prin cap... Si te injuri singur de mama, negandu-ti existenta cea deja mult prea tumultoasa ca sa mai incapa in acvariul sufletului tau...
Dam pe dinafara de plinatatea noastra! Nu ne mai ajungem noua... ce sa mai vorbim de a mai ajunge unul altuia...
Nu ne mai ajunge nimic si nu mai ajungem nicaieri...
Suntem in deriva...

Vesnice intrebari...

Oare de cate zile are nevoie o noapte pentru a se odihni? Sau in cate secunde se poate autodefini timpul? Sau de cate vieti am avea nevoie pentru a ne cunoaste pe noi insine?
De cate ori putem oare ierta si de cate or putem fi iertati? De cata dragoste e nevoie ca sa te urasti sincer spre ceva mai bun?
De cate ori trebuie sa spunem "multumesc" si mai ales cui?
Astept de mult raspunsuri... Dar se cam lasa asteptate, cucoanele...
Chiar asa: despre asteptare nu am zis nimic... Cand stim ce anume asteptam si mai ales cand stim daca asteptarea trebuie sa ia sfarsit? Inca o intrebare...
Cum trebuie sa fie asteptarea? Una linistita, sau una tremuranda? De cata liniste e nevoie ca sa il zguduim pe Dumnezeu pe tron? Sau cat de tare trebuie sa urle Dumnezeu ca sa ne trezeasca macar in al unşpelea ceas?
Oare cate nevoi avem? Sau cata nevoie avem... unii de altii? Oare de ce suntem niste copii in scutec permanent si ne ascundem mereu dupa piciorul protector al mamelor noastre inchipuite? Oare de ce?
De ce?

Calcule si socoteli

Imi e dor de o carte buna... Nu ca nu as avea carti bune in asa-zisa mea biblioteca... dar imi e dor de timpul in care citeam o carte buna. Imi amintesc, de exemplu, ca Maitreyi a lui Eliade am devorat-o intr-o dupa-masa, intr-o sala de meditatii care ma scotea din sarite... Dar, cu degetele in urechi si cu ochii intre randuri, am reusit. De atunci am mai citit-o de inca doua ori...
Am pe computer o gramada de carti... de la Plesu, Patapievici, Cartarescu, pana la Eminescu, Creanga, Alecsandri... Iertare! Trebuia sa incep cu cei din urma... dar o sa ma ierte...
Problema e ca s-a pierdut farmecul de a citi o carte... In fata monitorului totul e prea sec si solicitant. Nu mai poti simti mirosul de carte uitata in cine stie ce rafturi sau anticariate, nu mai poti da paginile ingalbenite si exagerat de firave, nu mai poti sa te intorci din cine stie ce pozitie mai mult sau mai putin comoda care te-a amortit partial... Nu mai poti sa recitesti doua pagini fiindca ai uitat sa indoi (in mod criminal) pagina sau sa pui un semn de carte... Nu mai poti sa citesti in parc, pe marginea fantanii arteziene din fata teatrului sau stand furisat la soare pe acoperisul liceului, singurul loc unde era liniste... Poti, cu un laptop, dar nu mai are farmec...
Acum preferam sa ne obosim retina pe monitor palavragind verzi si uscate pe "mess", citind stiri apatice despre tot felul de marlanii din politica sau despre "meleoane" de vedete care isi stiu numele doar citindu-l din buletin... silabisit, bineinteles...
Hai sa ne intoarcem la greutatea unei carti adevarate pe care , dupa ce am citit-o sa o imprumutam si unui prieten...
Asa ca nu mai pierde vremea citind ineptiile unui insomniac. Mergi la somn, te odihnesti, te trezesti, iei o carte si o degusti... Daca o sa iti placa, devoreaza fiecare cuvant, personaj sau traire... Mult spor!

Ce ma chinuie pe mine...

...faptul ca muzica intotdeauna reuseste sa ma dea peste cap. Poate daca cineva ma injura urat de tot... e posibil sa trec peste asta si sa nu reactionez. Dar cu muzica e alta poveste. Fiecare melodie imi trage cate o scaltoafa peste cap si ma ravaseste... Indiferent ca e Sinatra, Dean Martin, Vama cea Veche sau Bon Jovi...

Trebuie sa recunosc ca sunt vulnerabil. La muzica... chiar foarte vulnerabil. Si asta denota doar faptul ca...la urma urmei... toti suntem oameni... toti avem slabiciuni si pe toti "ceva" ne poate transforma din namile mari de 90 de kile cu o infatisare de oameni obositi, satui de tot si apatici in ceva mult mai... uman, sa zicem...

Vama Veche m-a crescut...

Stigma m-a copt oleaca...

Bon Jovi m-a facut pletos si mai rebel...

Sinatra si Dean Martin m-au innobilat...

Iar corurile m-au facut sa simt cantarea ingerilor...

Indiferent cat de antinomice par a fi sau sunt cele enumerate mai sus... cu ele am crescut... cu ele am ras si am plans (mai plang si eu din cand in cand...) cu ele am iubit si tot cu ele am invatat sa nu urasc niciodata...

"...Vreau sa ma trezesc din somn..." intr-un "Hotel de mii de stele", "Dead or Alive" sa urmez "My Way" convins ca "Everybody Loves Somebody"...

Ma impiedic

Ma impiedic de fiecare data cand incerc sa imi definesc "mie" notiunea de libertate. Pentru multi aceasta poate fi exprimata printr-o imagine cu cineva intr-un camp inverzit. Pentru mine aceasta imagine aduce mai mult a singuratate decat a libertate. Dar oare cat de firava este muchia dintre libertate si singuratate? De cate ori ne simtim liberi sa creem, sa gandim, sa fim noi... Numai noi? Cred cu tarie ca singuratatea are doza ei de libertate. Cand esti singur nu esti influentat nici de priviri, nici de cuvinte, nici de gesturi... indiferent de unde ar veni ele...
Cand esti singur... esti tu cu tine insuti. Atunci poti sa te critici sau sa te falesti in sinea ta. Poti sa te cunosti si sa te cugeti asa cum esti de fapt, nu asa cum trebuie sa fii.
Cand esti singur cuvintele nu mai transmit ci se comunica, se transfigureaza in trairi...
Cand...esti?
Singur?

Zburd

Zburd mereu in acelasi centimetru patrat din libertatea mea prost inteleasa. Zburd din ce in ce mai obosit de mine cel vechi, cautandu-ma pe mine cel nou. Zburd printre voi ca si cum centimetrul meu ar fi masurat de Fat Frumos si ar fi de fapt un univers. Zburd in liniste. Ca imi place.
Zburd singur, fiindca altfel nu ar mai fi zburdare. Zburd vara prin toamna ca sa pot trece iarna cu bine in primavara mirabulantei mele vieti...
Si ca sa fie totul desavarsit, acum zburd si pe blog. La fel.
Iar acum, ca sa imi treaca distinsa durere de cap analcoolica, o sa zburd in ograda viselor oblu-drept in pat...

Acelasi eu...