Memento

Noapte lungă. Trezire scurtă, pe la patru ceas, fiindcă celui mic i s-a terminat somnul. Mai treaz ca-n clipa nașterii, nu alta... Stătea pe spate, cu ochi mari cât cuprinsul ceriului și gângurea numai atât cât să ne trezească pe amândoi... "Dă-i să mănânce - zic - poate adoarme...". Papă tot, dar somnul nu vine. Ies pe balcon oleacă înciudat că azi, joi, când nu trebuie să mă trezesc la șapte fără un sfert ca să mă pregătesc de școală, mă trezește uriașul la patru. Priveliștea orașului - pustie. Niciun om pe stradă... Apare doar un Ford cu numere provizorii de Germania, plin cu tobe de eșapament, roți și ce mai dă neamțul în dărnicia sa caracteristică... Oprește la semafor. La noi merg și noaptea că suntem români și legea e lege. Am zis "roșu", stai nouăzeci de secunde, chiar dacă mașina ta e singura pornită în oraș... Și totuși, senzația că tu ești singurul treaz dintre toți îți dă o anumită mândrie... Dar, de e să gândesc mai bine, mai tot timpul fiecare dintre noi evem sentimentul că noi suntem cei mai treji dintre ai noștri... și... tot mândrie se cheamă și asta...
La ora nouă îmi sună alarma de la mobil. Un memento: "Ziua tunderii mele în 2008. 3." Așadar, azi sunt trei ani de când pe umeri pletele nu-mi mai curg râu... Eh, ce vremuri... când eram eu tânăr... :)...

Nesomn

"Și a fost seară și-a fost dimineață: ziua întâi."
Așa se termină în cartea Facerii prima zi a creației, după ce Doamne-Doamne a despărțit lumina de întuneric...

 Noaptea asta, din pricina unor dureri ce nu lasă omul nici să cugete, nici ochiul să închidă, nevasta mea a trăit fiecare secundă ca pe o veșnicie, iar eu am asistat-o, oarecum, picotind...
Pe la al patrulea ceas din noapte am ieșit să caut o farmacie și a trebuit să trec peste podul Golescu, singur, păzit de două rânduri de lumini... Nu știu dacă ați avut ocazia să treceți noapta pe acolo, când e pustiu, dar urcând, luminile treceau pe lângă mine și mi-a venit în gând "tunelul" de lumină pe care l-au simțit unii dintre cei ce au fost în moarte clinică și au revenit printre noi...
Asociind durerea de măsele cu pustietatea orașului și cu "tunelul" de lumină, mi-am adus aminte de ceea ce reprezintă iadul... Am trecut de multă vreme peste ideea de cazan cu smoală, flăcări și drăcușori ce te întorc ca pe rotisor cu furca... și percep iadul ca pe "neputința de a vedea pe Dumnezeu", ca pe un veșnic nesomn, o oboseală cronică nesfârșită și, de ce nu, ca pe o infinită durere de măsele...
Mi-a dat puțin de gândit...