Urari

Conform frumoaselor traditii romanesti de sarbatori, am gasit musai nevoie mare ca sa va las voua, celor ce binevoiti a ceti acest "minumat" blog, cele mai frumoase ganduri si urari de bine, liniste in suflet si halea-halea.
Politicianul roman tine la alegatorii sai si are grija sa fie alaturi de ei, atat la bine, cat mai ales la bine. Ce sa faci, la tatzi ni-i greu! Asa ca nu am putut, ca posesor si proprietar de postata blogistica pe internet, sa ma las mai prejos de birjarii ce conduc caleasca, carutza sau faetonul patriei noastre dotata cu 5 noi kilometri de autostrada.
Nu vreau sa ma intind la urari si povesti, ca prea iese mare politician din mine.
Sarbatori Fericite! Nu uitati ca de fapt sarbatorim Nasterea lui Hristos si nu Magia Craciunului, sau pe Mos Craciun... (By the way, am vazut la tv o craciunita cu o fusta de o palma... ce sa zic... vrednica de dorit... dar neavand nicio legatura cu Craciunul adevarat...).
Va pup! An nou fericit!

Al vostru,
Ioane.

Colinde

Îmi amintesc cu mult drag de copilărie, de nerăbdarea cu care aşteptam începerea Postului Crăciunului, ca să putem colinda şi noi în voie, fără să ne temem că “o să ne iasă bube pe cur”… Nu ştiam noi pe atunci ce înseamnă de fapt postul, şi probabil că nu ştim foarte bine nici acum… Ne bucuram când reuşeam să înşelăm vigilenţa mamei şi mai luam smântâna de pe lapte ca să o savurăm cu colţul de la pâine…

Aşteptam Ajunul Crăciunului aproape îmbrăcaţi şi cu straiţa în spate, ca nu cumva să o ia altcineva, iar la ivirea zorilor ne luam de mânuţă şi luam vecinii şi nevecinii la rând, strigând “din tătă plomâna” colinda cea frumoasă cu “Doooomnului ş-a’ nost Doomn!”. Colacul mic, copt în cuptorul din curte era răsplata maximă. Când se umplea straiţa, băgam în buzunarele sparte (intenţionat…) colaci, nuci şi mere… iar cine avea şi capişon (a se citi glugă) era considerat un norocos…

Îi mulţumesc lui Doamne-Doamne, numit generic de lume Dumnezeu că sunt printre cei care şi la 24 de ani colindă cu acelaşi drag vecinii din sat dar şi vecinii din Europa…

Vă las să vă bucuraţi de frumuseţea colindului… Le mulţumesc colegilor şi bunilor mei prieteni din Grupul Coral “Sfântul Apostol Andrei” pentru bucuria pe care mi-o oferă la fiecare repetiţie sau concert…

Ziurel de ziua
Asculta mai multe audio Divertisment »

Plugusorul
Asculta mai multe audio Divertisment »

Frământări

Mă frământă de mii de ori în picioare gânduri legate de existenţa mea, aşa cum e, aşa cum a fost şi mai ales cum va fi.
Cântăresc şi măsor greutatea deciziilor luate de-a lungul anilor, veghez ca un semizeu asupra trecutului meu – bun sau rău – cum o fi fost, trag învăţăminte din tot ceea ce am fost sau am făcut…
Mă doare capul. La propriu.
Dar prefer durerea de cap în locul durerii de suflet. Pentru aceasta din urmă am găsit leacul şi nu este unul de pe pământ. Încă sunt sub tratament şi sper ca saptămâna viitoare să mai merg la un control pentru a primi o nouă medicaţie, în completarea celei prezente.
Privind în trecut am realizat că de multe ori am renunţat prea uşor la luptă.
Că am fost un laş o ştiu şi o recunosc. O fi o etapă a vieţii şi asta…
Articolul anterior, “Iluzii” face parte din acea categorie a renunţării. Nu am scris de multă vreme, fiindcă între timp am renunţat să mai renunţ aşa uşor. Răbdarea încununată de nădejde (speranţă e un cuvânt prea inexpresiv pentru ceea ce simt…) a dat roade.
Poate că am găsit şi eu pe “acel cineva” de care vorbeam mai înainte…

Iluzii

Iluzia unei fericiri te face fericit. Cel puţin pentru o vreme. Problema intervine atunci când realizezi că de fapt hrănirea sufletului doar din iluzii şi speranţe e una de supravieţuire. Te ţine doar la suprafaţă, nelăsându-te nici să mori, dar nici garantându-ţi viaţa.

Fiecare iluzie se bazează însă pe câte o chestiune cât se poate de concretă şi de reală. Iluzia că ai găsit pe cineva care ar putea deveni “acel cineva” poate porni de la o simplă privire, de la un gest mărunt sau de la un singur cuvânt…

Nu sunt în măsură să vorbesc despre “acel cineva” deoarece se pare că mai am de căutat…

Concluzie la iluzie: trebuie să vedem partea plină a paharului. Doar aşa putem să păşim mai departe…

Vantul

Mi-a fost dor de Cetatuie, asa ca am revenit aici, serpuind pe calea ingalbenita de felinare. Vantul nu adie la fel de prietenos ca alte dati, dar nici nu ma alunga. E mai rece.
La fel ca lumea din jur. Multi nu mai sunt la fel de calzi ca alte dati, dar nici ei nu ma alunga. Atat timp cat nu incurc, nu sunt in plus, atat timp cat sunt, nu sunt in minus. La numaratoare iesim si totul e ok.
In seara asta s-a repetat episodul "Altcineva", dar intr-un cerc mai restrans. Ii inteleg pe toti...
Mi-a mai ramas tramvaiul, cativa greieri rataciti inca pe aici de asta vara, luminile orasului si un servetel alb, patat de eternul pix negru...
Ah, si inca ceva, era cat pe ce sa uit: o portie mare de mancare chinezeasca, picanta!
Imi urez "Pohta buna!"

Decizii...

DECÍDE, decíd, vb. III. 1. Intranz. şi refl. A lua o hotărâre; a alege (între mai multe alternative), a se fixa (între mai multe posibilităţi). ♦ Tranz. A hotărî, a soluţiona în mod definitiv. 2. Tranz. A determina, a convinge, a îndupleca pe cineva să facă ceva. – Din fr. décider, lat. decidere.

Aceasta este definitia din DEX a verbului "a decide".
In principiu, e simplu: a alege intre mai multe alternative: da sau nu, alb sau negru, tuns sau netuns, iert sau nu iert, uit sau nu uit.
De la "a alege" se ajunge insa la "a renunta". Fiecare alegere inseamna o renuntare. Indubitabil.
Tot in definitie gasim si verbul "a hotari", urmat de explicatia "a solutiona in mod definitiv". Ei, cat de simplu ar fi daca ne-am si tine de cuvant cand luam o hotarare. Atunci solutia ar fi una definitiva: am pus lacatul si am aruncat cheia; gata; game over; the end.
Dar nimic nu e mai greu decat a renunta la tine. In final, despre asta e vorba: o asemenea hotarare definitiva, lacatul pus, usa incuiata ar insemna sa recunosti ca pana atunci ai facut o alegere nu tocmai potrivita; ar trebui sa recunosti ca (uneori) ai gresit. De aceea preferam sa ne tragem pe fese si in cel mai fericit caz sa tragem, asa, neglijent usa dupa noi, ca sa ramana intredeschisa. Adica daca afara e frig, sa ne intoarcem la caldura. Daca viitorul e nesigur, sa revenim in trecut. In prag nu ai cum sa stai...
Am stat pana sa decid daca postez sau nu articolul acesta. Am decis.

Fresh!

Salutare! In mod oficial va anunt ca de azi inainte nu veti mai putea sa imi ziceti "Codita", decat daca vorbiti la modul nostalgic...
Fiecare lucru la vremea lui... asa ca vremea pletelor a trecut. Ce e drept, s-a cam socat poporu', dar nici nu ma asteptam la alta reactie...
Va pup si ne vedem... cam asa...

Invisible....

I am invisible... Cat de simplu ar fi sa avem undeva un buton mic, la a carui apasare sa devenim invizibili... Asa, "ca pe mess...". Dai un click, inca unu', si toti prietenii tai stiu ca esti plecat si ca nu vrei sa fii deranjat... In mod normal, poti pune un "Busy" dar nu da bine...
Suntem o armata de lasi, la urma urmei... Tinem in lista de Messenger peste o suta de "prieteni" dintre care zilnic ii cautam pe aceiasi maxim trei... Dintre acestia trei unul e offline, altul e pe invizible, ca sa crezi tu si altii ca e offline, iar celalalt e online, dar cu siguranta a plecat si a uitat calculatorul pornit...
Si uite asa cand vrei sa schimbi doua vorbe, te trezesti ca faci un monolog, dupa care te pui in pat...
Uite, si de ciuda.... I am so fucking Available!

Semizeul

Aproape nimic nu se compară cu liniştea pe care ţi-o dă priveliştea Clujului văzută de pe Cetăţuie, noaptea. Acelaşi murmur şi acelaşi freamăt. Aceiaşi greieri, aceleaşi felinare, alţi tineri… Până şi huruitul tramvaiului îşi are locul aici, alături de zgomotul cauciucurilor ce lovesc calea ferată…

De aici de sus, privind spre intersecţia mare din faţa Operei Maghiare, ai senzaţia că te joci de-a Doamne-Doamne. Il vezi pe copilul ce taman trece cu bicicleta trecerea de pietoni, habar ne-având că cineva îl vede sau că cineva îl urmăreşte. Semaforul atârnat deasupra lui pâlpâie un galben-agitat ca să îl facă atent, dar el parcă nu vede…

Apa Someşului o zăresc doar în reflexia unei ferestre împărţită în patru, fereastră ce ascunde probabil nişte decoruri obosite de la Operă… Doar parcul se vrea a fi lăsat în pace, ascunzându-şi felinarele printre crengile bătrâne…

In seara aceasta m-am înarmat cu tehnologia imortalizării clipei şi am oprit şi pentru voi timpul în loc, în câteva cadre…

Vă ştept…

Intamplari...

Trăiesc cu impresia unei cvasi-izolări. Încep să văd ce înseamnă rutina şi să realizez că în urmă cu câţiva ani mă aflam în postura aceluia ce spunea “la mine nu o să fie aşa…”, “nu o să mi se întâmple tocmai mie…”

Uite că mă contazic: mecanizat, mă trezesc la aceiaşi oră, am grijă de pitic, îl duc la bunicu’, urc aceleaşi patru etaje cu el în braţe, gâfâi la fel în fiecare zi, o căutam pe “mami meu”, dar nu o găsim niciodată.

Mă simt uneori “vinovat” pentru minciunicile pe care trebuie să le rostesc zilnic unui copil abia trecut de doi ani. Dar ce îmi place la el e faptul că nu se dă bătut. Deşi ştie că « mami meu » nu e la bunicu’ acasă, mergem acolo în fiecare zi ca să o căutăm. Bineînţeles, daca nu o căutăm pe mama, mergem « a pietena mea ». Are el o “pietenă” pe care o căutăm zilnic, chiar dacă nu ştim unde stă…

E adorabil atunci când îl aşez în maşină, pe locul lui, în spate, şi îi fixez centura. La mine nu obiectează. La ai lui, face scandal… După ce ne-am aşezat, îşi ia căluţul şi îl modelează, cu toate că nu e nici de plastelină, nici de pluş, ci de plastic dur… Tace aşa vreo două minute, după care, zilnic, în aceaşi intersecţie îmi spune : « Nelu, megem a pietena mea… » Iar eu îi răspund : « Păi clar, unde credeai că mergem ? »

Moment demn de relatat : vineri după masă, l-am luat pe Horaţiu Jr. Si am plecat acasă la Satu-Mare. Oprind să bem o cafea, lui îi iau un suc natural cu pahar şi pai, ca să nu avem probleme cu cioburi şi chestiuni de genul… Buuun ! Ii pun paharul în faţă, îl aşez pe genunchiul meu stâng ca să ajungă la pai, îi explic că tre’ să bea sucul « handsfree », fără să îl atingă şi totul e ok… Asta până când a reuşit uriaşul să scoată doar cu gura paiul din pahar şi să împrăştie sucul din el pe piciorul meu drept, de la genunchi pâââână…mai sus. Supărat nevoie mare, îl cert, « uite ce ai făcut, păi ce ţie-am zis…ble-bla… ». Horăţel, văzându-mă supărat, cum stătea el aşa, pe genunchiul meu, a făcut nişte ochi mari, mi-a luat între pălmuţele lui faţa, m-a privit în ochi şi, după câteva clipe de gândire a zis : « Ne…Ne… Nelu… Mutumesc ! » Asta m-a dat gata. Mi-a trecut orice supărare, dar i-am explicat că trebuie să zică « Iartă-mă!”…

Si uite aşa, de multe ori mă întreb unde o fi diferenţa dintre mine şi ăsta micu’…

Modestia...

Săptămâna trecută a fost una plină pentru mine, încununată fiind de o nuntă a unui prieten taman în Pietroşiţa, Dâmboviţa. Petrecerea s-a ţinut în Sinaia, prilej cu care am vizitat şi eu staţiunea, Castelele Peleş şi Pelişor, minunându-mă de atâta frumuseţe.

Dezamăgit am rămas doar de atotprezenţa kitsch-urilor pe toate tarabele, lucru întâlnit şi în Sighişoara, din păcate…

Ca o altă surprinzătoare coincidenţă, la Sinaia m-am întâlnit cu « surprinsa » de acu două sau trei articole… Din păcate, starea ei de spirit nu era tocmai fericită, iar contextul temporal ne-a făcut să ne vedem doar pentru câteva minute…

Trec din nou peste detalii. Nuntă foarte reuşită, el avocat, ea jurist, amândoi stabiliţi în Spania, Ciudad Real. Invitaţi de renume cum ar fi consulul Spaniei în România, un grup foarte bun de dansatori din Spania, maestrul romanţelor Gheorghe Sărac, Irina Loghin, sau Costel Busuioc ne-au onorat cu prezenţa. Ca să nu fiu nedrept, trebuie să îi menţionez şi pe membri Grupului Coral « Sfântul Apostol Andrei », care au avut o mare parte de vină în reuşita evenimentului. Modestia lipsă să îmi fie iertată, dar colegii mei meritau…

Că tot veni vorba de modestie, vreau să vă spun că i-am descoperit monumentul în persoană. Nu în altul, decât în Costel Busuioc. Da, Pavaroti din Banat, de el e vorba… Am rămas impresionat în mod plăcut de naturaleţea, modestia şi bunul simţ al acestui om, care, după cum spunea chiar el, a avut norocul de a fi descoperit de cineva… Mereu zâmbitor, discutând cu toată lumea, responsabil faţă de vocea lui… Am fost cazaţi în aceiaşi casă, doar noi şi el, aşa că am putut socializa în voie, chiar dacă timpul a fost destul de scurt…

Vreau să ştiţi că acest om cu constituţie de zidar are un suflet nobil cum rar mi-a fost dat să întâlnesc…

Intraţi pe un Trilulilu sau Youtube ca să îl ascultaţi, şi cu siguranţă îl veţi încadra în categoria celor cărora Dumnezeu, când le-a dat un talent (talant) a uitat să pună frână…

Concert...

Azi după amiază am reuşit să aţipesc jumătate de oră înainte de a merge la concertul susţinut de un cor profesionist din Coreea de Sud. Cu mintea şi simţurile pe jumătate odihnite şi tot pe atât de mult obosite, după ce am ronţăit jumătate de pachet de Orbit nu-ştiu-de-care în timp ce conduceam pe uliţa metropolitană, am ajuns în centru, la fosta Filarmonică… Era ceva lume pe afară, mai multă decât mă aşteptam… La intrarea în sală am primit programul serii, foarte elegant prezentat şi am cumpărat, preventiv – vorba mea- două din cele trei CD-uri ce erau expuse la vânzare.

După ce am intrat în sală şi m-am aşezat pe ultimul rând de scaune, am aşteptat cuminte începerea concertului. Trebuia să înceapă la ora 19.00 dar a început pe la 19.20. Trec peste detaliile prezentărilor direct la intrarea pe scenă a corului : cam douăzeci de femei şi tot cam atâţia bărbaţi îmbrăcaţi într-un superb port tradiţional coreean, urmaţi de un dirijor exemplar.

Odată cu primele acorduri ale unei melodii corale coreene mi s-a ridicat părul pe mine şi am simţit că mi se umezesc ochii… Atâta sensibilitate, acurateţe, naturaleţe în cântare nu mi-a fost dat să mai aud vreodată… Mi-am reproşat că nu am mai dus pe nimeni cu mine… Merita!

Pentru cei care cunosc piesa, programul lor a avut şi piesa în limba română intitulată Sârba în căruţă, a lui Gheorghe Danga. Personal am cântat piesa asta de sute de ori (nu exagerez…) şi de multe ori chiar bine de tot. Dar vreau sa spun că azi am auzit cea mai frumoasă interpretare a ei, culmea, de la un cor coreean! Felicitări organizatorilor! La pauză am cumpărat şi cel de-al treilea CD al lor. Taman îl ascult…

Am venit aciliea, ici şa...

REALITATEA.NET - Bâlci european: Romii s-au adunat la " gagicuţe, paraşute, îngheţături şi băutură" - VEZI IMAGINI


Am venit acilea, ici şa... ca să ne dăm în tiribombe... să mancăm îngheţături, să vedem gagici... Da e rebuturi multe la gagigi acilea... e ţinute-n casă şi nu prea ştie multe...

Si uite aşa progresăm noi voiniceşte. Nu are rost să mai rostesc io, ici şa, coventele, că e rebuturi care sunt...

Mare e grădina Ta, Doamne, da ici şa la noi parcă crescură buruianele mai mişto ca-n alte ogrezî... Ori nu ajunsă erbicidu' că îl furară cocalarii cu ateveu'...

Galben

Cenuşiu, greieriu, portocaliu. Nu e greşeală, e alt articol…doar locaţia şi momentul zilei e acelaşi…

Sunt pe aceiaşi bordură de pe Cetăţuie, la acelaşi ceas de înserare când lumea începe să coboare din înălţimea de frumos văzut de aici…

Scriu negru pe un biet şerveţel galben, găsit în portbagaj. Am căutat cu disperare o foaie nescrisă, dar nu am găsit. Azi după amiază de la cinci ceas am mers la cinema la un film germano-turco-francez. ştiu că sună ciudat. Chiar asta m-a atras la el. Aveam de ales între două « another fucking american movie(s) » şi “The Edge of Heaven”. Ca de obicei, e de prisos ca să încerc să vă povestesc filmul. Pot doar să sper că puteţi merge să îl vedeţi sau că puteţi face rost de el…

Marcat într-o oarecasre măsură de peliculă, la ieşire am intrat ca teleghidat în Librăria Universităţii şi în mai puţin de patruzeci de secunde ieşeam de acolo cu « Viaţa pe un peron » a lui Octavian Paler.

Cufundat în colţul meu din Luis Cafe am citit până la cea de-a şaizecea pagină, forţându-mă să mă opresc şi să plec.

Să plec încotro ? Nu aveam nicio ţintă. Am urcat în maşină şi am venit aici, ca să ascult greierii, tramvaiul şi să îmi fac ochii mari, ca de bufniţă aşa încât galbenul felinarului să se atingă de galbenul şerveţelului meu chinuit de pixul negru…

Trebuie că se simte tare neputincios (despre şerveţel vorbesc…) pironit între pastă şi « altarul » jertfei sale, postamentul, “Aripa stângă” a lui Cărtărescu.

Ştiţi, la filme, la genericul de început mai apare uneori textul « după romanul lui Ixulescu »…

Pot zice şi eu acum că acest petic de articol scris pe şerveţel e scris, la propriu, « pe baza » (solidă) a romanului « Orbitor. Aripa stângă » a lui Mircea Cărtărescu.

By the way, aţi realizat vreodată că prenumele lui Cărtărescu este Mircea?

Surpriza...

Într-un nesfârşit sfârşit am ajuns la Cluj, dragul meu “houm, suit houm”! După plecarea din Croaţia am poposit vreo trei zile în Ungaria, unde am fost cazaţi la un hotel din Bekes. Preţ excelent, condiţii excelente, personalul amabil… de fapt aşa cum ar trebui să fie peste tot… După trei zile de ştrand, saună, apă termală şi plajă, m-am simţit mai bine decât după o săptămână de mare… Vă recomand cu căldură ştrandul din Bekescsaba…
De acolo am pornit către Banat, la bunica noastră, unde am mai suferit de căldură încă vreo trei zile…
Vreo trei zile au stat unii… eu am lipsit o zi…
De ce? Fiindcă era cazul să fac o surpriză cuiva… Iar ca totul să fie perfect şi la locul lui, bineînţeles că surpriza am primit-o eu… După ce străbat pe caniculă vreo două sute cincizeci de kilometri, la ocazie, rămân blocat în trafic două ore într-un tir, discut cu şoferul toată istoria şi beneficiile comunismului, ajung unde trebuie cu jumătate de oră înainte de miezul nopţii…
Surpriza trebuia să fie una la ora zero, cu ocazia împlinirii unei vârste şi cu ocazia a zece ani de când la ora zero, în acea noapte, cineva primea un telefon sau un sms de « La Mulţi Ani !»
Norocul meu a fost că am avut inspiraţia de a suna pe « cineva » din apropierea dânsei ca să întreb măcar dacă e sau nu în oraş… Iar aici a intervenit factorul surpriză : « E în oraş dar e internată în spital… ».
Nu era ceea ce mă aşteptam să aud, da rasta e… Trebuie să ne adaptăm… Aşadar, la ora zero am sunat-o, i-am urat toate cele bune, am mimat surprinderea că e în spital şî am minţit frumos spunând că sunt în Banat…
A doua zi am purces de am luat o punguţă de cadou, un buchet de flori şi o carte, alături de măgăruşul purtat de peste mări şi ţări.
Pe o căldură de nesuportat şi într-un oraş pe care nu il cunosc, după o privire aruncată pe o hartă de pe net, am pornit în căutarea Spitalului Militar. L-am şi găsit, am lăsat la poartă buletinul în schimbul unui ecuson pe care scria “Vizitator 014” şi am început să bâjbâi în căutarea rezervei 4. După câteva minute de dezorientare şi un telefon dat spre îndrumare, am ajuns înaintea unei uşi albe de lemn, unde, zărit fiind de o asistentă tânără, am fost surprins să o aud zicând « Acolo, în faţă, intraţi… e bine… », de parcă ştia pe cine caut… Până la urmă era din cauza buchetului de flori… nu era chiar primul intrat pe acea uşă în acea zi…
Bat la uşă, deschid şi intru într-un salon înalt, cu patru paturi de lemn, numai bune de dus la muzeu, după cum zicea cineva. Trei dintre ele erau goale, iar în cel de-al patru-lea, cel mai îndepărtat, stătea « surprinsa », vorbind la telefon cu mama ei… Când m-a recunoscut, au urmat muuuulte secunde de tăcere, timp în care mama ei se speriase că se va fi întâmplat ceva…
Pot afirma că a fost cea mai reuşită surpriză pe care am făcut-o vreodată, chiar dacă planul de acasă şi cel din târg nu coincid întotdeauna…
Au urmat patru ore în care telefoanele sunau neîncetat iar prietenii ei soseau pe rând ca să îi ureze hălea’hălea…
Eu sper că vizita mea şi o strângere de mână au ajutat la zilele întregi de perfuzii şi tratament… Nu au fost cuvinte multe, nici gesturi telenovelistice înduioşătoare, ci doar o stare de linişte pe care nu am mai avut-o de multă vreme…
O îmbrăţişare la final a pecetluit surpriza… în acea clipă am realizat că de multă vreme, singurii care mă îmbrăţişează sunt copii… nepoţeii mei pitici…
Oare uităm să ne îmbrăţişăm?

The End...

Astăzi a fost ultima zi petrecută pe tărâmul insulei Krk… O zi frumoasă, cu apa mării puţin mai rece dimineaţa – fapt ce nu m-a oprit să înot oleacă -, cu un soare dogoritor numai cât să fie bine, cu un somn de amiază ca cel din copilăria-mi agitată din pricina faptului că finul meu , mai mic cu doi ani, dormind mai mult la prânz putea să crească mai mare ca mine…
Acum o oră cerul s-a făcut cenuşiu şi a început să urle cu tunete, asezonate de săgeţi magnifice de lumină dublate de contrastanta linişte a mării. După o ploaie caldă de vară, lumea a început să iasă din nou la aceiaşi plimbare, pe acelaşi traseu ca în fiecare seară… Doar lumina felinarelor este mai galbenă ca oricând, compensând absenţa stelelor şi a lunii care parcă şi-au luat un concediu de o zi (sau o noapte…) ca să se ascundă după muntele din mare…
O să îmi lipsească acest loc de unde scriu acum, singurul loc unde am gasit net wireless (Asonis, oricine ai fi, îţi mulţumesc!), unde semnalul cădea dacă nu stăteam cu genunchii ridicaţi şi pe vârfuri, unde cele trei pisici gri tigrate îmi verifică şi ele e-mailul, unde toţi ai mei ştiu că mă găsesc dacă nu sunt acasă sau la plajă…
Locul unde vin singur, ca să nu fiu singur, gândindu-mă la voi…

Liniste...

Starea de linişte poate să aibă mii şi mii de particule… Există o linişte pe care ţi-o poate dărui doar cineva drag… Atunci se creează un culoar unic care se izolează de orice impuritate din afară… O privire sau o strângere uşoară a mâinii anulează orice cuvinte…
O altă linişte este cea oferită de singurătate – mai greu de explicat – poate chiar un copil mai mic al liniştii călugărilor… O linişte în tensiune, în aşteptare… De multe ori simtim nevoia de a ne retrage în cochilia sufletului nostru şi de a cugeta în neştire la rostul nostru… Mulţi nu înţeleg asta şi ne cataloghează drept «interiorizaţi»…
Liniştea supremă, în opinia mea, e aceea în care fiinţa ta intră într-o relaţie de comunicare, ba mai mult, de comuniune în lucrare cu Fiinţa prin excelenţă… Atunci revenim la liniştea lui « şi erau bune toate » din actul creaţiei.
Psst! Linişte, vă rog!

Înserare

Stau aşezat pe marginea mării pe piatra încălzită de soare a digului… Vântul începe să adie a noapte, iar luna se ridică într-un colţ peste un felinar vechi ce se voia a fi soare peste noapte, tronând grijulie peste muntele de calcar ce răsare din mare…
Aud doar plescăitul valurilor sub bărci şi un pian ce cântă Baladă pentru Adeline undeva în spatele meu…
O clădire veche, în stil veneţian, cu un balcon ruginit şi ferestre mici cu obloane maro de lemn învechit mă păzeşte din spate…Felinarele au îngălbenit, la fel ce şi cele de pe Cetăţuia noastră, iar lumea începe să se perinde din ce în ce mai des în jurul meu…
La jumătate de metru de piciorul meu a ancorat o bărcuţă albastră din care coboară o mămică frumoasă cu fetiţa ei blondă, în rochiţă albă şi pălărie de paie, având grijă să nu piardă căţeluşul ce aduce a Patrocle al copilăriei noastre…
E linişte şi pace… iar eu sunt în aşteptarea neliniştii unui vis…

Un concediu de vis

Un concediu de vis

După un an de muncă, studiu şi alte chestiuni solicitante pentru minuscula alcătuire a distinsei mele fiinţe, a venit vremea unui binemeritat concediu…
Totul era bine stabilit de aproape două luni: locaţia (Baska, Insula Krk, Croaţia), rezervare facută de mai bine de o lună pentru o vilă frumoasă cu trei dormitoare, două băi, living mare, plus încă un apartament de două camere cu bucatarie, baie şi toate cele…
Aşadar, toate indiciile duceau cu gândul la ceva cât se poate de frumos…
Sâmbătă dimineaţa. Exagerat de dimineaţa, adică ora 2.30. Mă trezesc după o oră şi jumătate de somn; aveam impresia că nici nu am apucat să adorm… Luăm ultimele lucruri, urcăm în maşină şi pornim. Ne întâlnim cu celelalte două maşini cu care am mai venit şi pornim cu elan… Trece vremea, intrăm în Ungaria, conduc şi eu o vreme ca să se mai odihnească frate-mio’, iar după Budapesta oprim pentru furajare…
Pornim din nou, mergem cam doi kilometri şi vedem înaintea noastră, pe autostradă o ditamai coloana de maşini… Ceva accident, presupunem, şi mergem alene cu câţiva metri pe minut, cuminţei.
Pe banda opusă, parcă în ciudă, maşinile zburdau în voie. Căldură mare, peste treizeci de grade, deschidem geamurile până jos… La un moment dat auzim scrâşnet de frâne, un nor de praf şi o bufnitură. Chiar în dreptul nostru, o maşină care avea peste sută l-a zdrobit pe un motociclist ce tocmai intrase pe autostradă… Toată lumea a rămas şocată, văzând cum motociclistul zăcea ca răstignit pe asfalt, fără să schiţeze vreo mişcare… înaintăm şi vedem că am avut dreptate: motivul coloanei era un accident în care au fost implicate patru maşini.
Trecem cu greu peste imaginea sinistră a primului accident, continuăm drumul pe aceaşi caniculă, unii cu, alţii fără aer condiţionat. Eu fără…
După o Ungarie nesfârşită, intrăm în Croaţia, ţară în care suntem întâmpinaţi cu şi de căldură. Mergem frumos, pe cât posibil încolonaţi, ca să nu ne rătăcim…
Toată căldura s-a transformat rapid într-o furtună spectaculoasă cu fulgere, tunete şi un debit de ploaie pe care ştergătoarele nu pridideau să-l răzbească. -„Efectiv”-cum ar spune unii- toate maşinile de pe autostradă au pus avariile şi au oprit pe banda de urgenţă. După multe minute de potop, pornim din nou încolonaţi. Frate- mio, cu ditai’ „gipiesu” mergea înainte, Adi cu mine după el, iar în urma noastră văru-mio’ de la Bihor cu familia… Ne apropiem de Karlovic (sper că am scris bine) şi văd că frate’mio semnalizează cu insistenţă dreapta şi iese de pe autostradă. Verific eu pe schiţa mea itinerariul luat de pe net şi văd că ceva nu puşcă… Mergem după el, iar cum încă ploua, văru’ a mers tot înainte pe autostradă. Horaţiu şi noi am intrat în oraş, ne-am înjurat oleacă în mod civilizat, ne-am calmat, am dat o tură prin oraş şi am revenit pe autostradă. După multe telefoane (noroc cu luxuriantul roaming) am reuşit să ne regrupăm şi să ajungem după mai bine de şaptesprezece ore în insulă. Mergem la agenţia de turism parteneră de aici, le dau un teanc de paşapoarte, ne explică domnişoara de acolo unde să mergem, fiind aşteptaţi de gazdă la două străzi distanţă.
Ajungem, cobor, merg la doamna cu pricina, salut frumos, mă prezint, parcăm două maşini în curte şi coborâm. Doamna, trecută de şaizeci de ani şi cu o fizionomie nu tocmai prietenoasă, începe să se schimbe la faţă, numărându-ne. Ea vedea vreo opt, dar ştia şi accepta numai şase persoane în apartamentul ei de trei camere plus hălea-hălea… Nu ne lasă să intrăm deşi îi explic că e ok, că avem loc, copii dorm cu părinţii şi că probabil cei de la agenţie nu au specificat acest lucru. Nu, nu şi nu, îl iau pe frate-mio’ de mână şi ne întoarcem la agenţie. Aici aflăm că de fapt rezervarea noastră era făcută în felul următor: apartament în vilă / 6 persoane, respectiv apartament ½, adică o cameră pentru două persoane. Deci rezervări aveam pentru 8 oameni, iar noi suntem 16!
Deja m-am întins cu povestea şi nu o să mai insist pe cele trei ore de ceartă şi neînţelegere din agenţie, de cele câteva zeci de minute vorbite la agenţia din ţară, pe roaming, plus cele alte câteva zeci de minute vorbite de pe telefonul agenţiei care sunase înapoi aici… Eu eram prins la mijloc între frate-mio, care ştia că a închiriat vila fără restricţii de număr al persoanelor şi agenţia, care mi-a explicat clar că totul e pe număr de persoane…
Cu chiu, cu vai, după mai bine de trei ore am reuşit să găsim o altă locaţie pentru cei ce trebuia să stea în apartamentul de două camere, dar cu o diferenţă de 460 de Euro. Oricum nu au ajuns locurile, aşa că eu am dormit în maşină prima noapte, iar a doua am dormit pe salteaua gonflabilă, în apartamentul cel nou. După jumătate de oră, salteaua era desumflată, iar eu dormeam „practic, efectiv” cu foalele pe podea…
Aşa a decurs până în prezent concediul meu de vis. Dar nu mă las influenţat de aceste mici detalii insignifiante de ordin organizatoric şi mă bucur de frumuseţea incredibilă a muntelui de calcar luminat feeric ce răzbate direct din marea de o limpezime incredibilă… Peisajul e unul superb, staţiunea e mică şi cochetă, vremea e frumoasă, poate puţin prea cald…
Ziua stau la plajă, iar seara mă furişez să dorm în apartamentul cel nou…
Consideraţi ditamai articolul acesta ca fiind un scurt rezumat a ceea ce aş avea de spus…
Îmi urez un concediu plăcut în continuare şi pe voi vă pup!

De citit...

De citit... m-am apucat de mic. De scris, mai târziu oleacă... Pe la patru ani le scriam de la gradiniţă celor de la televiziune să dea mai mult Cascadorii rîsului, emisiunea mea preferată... Reţin de atunci bucata mea de scrisoare... o foaie liniată, cu dungile de un verzui-spre-albastru, pe care tronau victorios cele câteva zeci de litere mari, de tipar, scurse parcă din creionul meu chimic, veşnic cu vârful rupt şi mereu, mereu ud... Călimara gurii mele se pare că era nesfârşită pe atunci...
Dar am terminat repede cu cititul... Ce e drept, am o dexteritate anume în privinţa vitezei cu care parcurg orice fel de text scris... aşa că operele din bibliografia obligatorie erau pentru mine un fel de articole din ziar...
M-am lăsat de citit multă vreme... Doar prin liceu am descoperit Maitreiy pe care l-am devorat într-o singură dupăamiază... Apoi au urmat multe cărţi, dar totuşi, mult prea puţine... Recent am reînviat în mine plăcerea de a citi... şi mi-am tras o înjuratură de mamă, gândindu-mă cum am putut să renunţ ca un distins dobitoc la asemenea frumos obicei...
Ei, contrar dexterităţii cu care taman m-am lăudat, în cazul în care nu o să mai scriu aici timp de două săptămâni, vă invit cu drag să rumegaţi pe îndelete articolele, de jos în sus... adică de la cele din septembrie 2007 până la cel de faţă.
Nu ma agit... Sunteţi maxim cincisprezece oameni care mai daţi pe aici din când în când... Cincisprezece, dar buni... Puteţi lăsa şi comentarii (ca pe "hai faiv")... Vă mulţumesc că citiţi aceste gânduri-rânduri şi vă pup prin pupare...
Al vostru
Ioane

De sus...

Verde, greieriu, albăstriu. Miroase a iarbă proaspăt cosită iar ziua se sărută cu noaptea, aşteptând ca felinarele cu pălărie şi picior negru sa lumineze...
Vântul adie printre chicotele unor între-copii-şi-adolescenţi cuminţi. Sunt pe Cetăţuie şi admir alternanţa de galben-roşu a Clujului privit de deasupra. Tramvaiul zgomotos -minuscul, văzut de aici- se întrece parcă cu apa liniştită-ardeleneşte a Someşului.

Greierii mă acompaniază. Nu sunt singurii. Doua adolescente "bronzate", îmbrăcate in culoarea verii 2008, un verde copt, se plimbă savurând melodia Andrei... "Mai ai doar un lucru să-mi dai..." ce răsună din mai-nou-atot-utilul-şi-prezentul telefon mobil. Prefer, totuşi, greierii, deşi o apreciez pe Andra.

Tinerii, perechi-perechi, încep să coboare agale dealul, liniştiţi şi zâmbitori. Felinarele încep să mijească o lumină galbenă. Se întunecă.
În spatele meu, nu departe, discuţia dintre o Ioana şi un prieten de al ei, trecut şi el de treizeci de ani, s-a mai liniştit. Nu se certau. Sunt sigur că nici măcar nu sunt împreună. Îşi destăinuiau unul altuia problemele...
În dreapta mea, în depărtare, o Ileană Cosânzeană cu părul lung, îmbrăcată într-o fustă albă, până la glezne, admiră luminiţele care încep să licărească în oraş, protejată fiind de căldura lui Făt Frumos cu care şade tâmplă în tâmplă.
Zăresc Luceafărul şi realizez că ultima oară l-am zărit în urmă cu mulţi ani, undeva în liniştea unei nopţi petrecute acasă, la ţară...
Uit să mă uit... la stele.
Dar promit că de azi înainte o să îl caut de fiecare dată pe boltă.
Tu ce mai aştepţi?

O Duminica linistita...

Ora 6.00. "Zece" a lui Chilian imi da desteptarea. Opresc alarma, adorm. Trece un minut, suna iar. Opresc iar alarma, adorm instantaneu.
Nu mai suna nimic. Deschid ochii, intru in panica. Ma uit la ceas: 6.47. In 13 minute trebuie sa fiu spalat, imbracat la costum si prezent sa il pescuiesc pe Decebal.
Gonesc pe ulita metropolitana ca sa nu intarzii, dar cu grija, ca sa nu omor masina... Sper sa imi ajunga benzina pana in Gheorgheni, la Rica, de unde vom pleca mai departe cu Ecaterina. A se citi masina proaspat cumparata de Rica...
Pornim, il luam si pe Emilian, ratez prima intrare in Mol, reusesc la a doua, nu stiu pe care parte e rezervorul si, normal, opresc la pompa cu partea opusa. Rica Fortzosu' trage cu dusmanie de furtun ca sa ajunga la rezervor... fapt ce avea sa ii fie reprosat de un nene de la casa... Are noroc nenea cu pricina ca nu am mers eu sa platesc...
Pornim cu elan de SAA CHOIR spre Teaca, in judetul Bistrita, la resfintirea bisericii. Din estimarile noastre avem de parcurs 130 de km, deci doua ore ne-ar fi indeajuns. Ceatza, ploaie, drum denivelat. Trag eu de Ecaterina cat pot, iar la ora 9.00 realizam ca daca nu ne grabim o sa intarziem. Mai aveam cel putin 35-40 de km, asa ca, de musai, am uitat sa o mai scot pe Katy dintr-a cincea... Nu va speriati, baietii si-au pus toti centurile, instantaneu, iar mai tare de 125 la ora -pe ploaie si cu depasiri de camioane- nu am mers. Restul sunt detalii. Ideea e ca am ajuns cu 40 de secunde inaintea episcopului... Si sa indrazneasca cineva sa spuna ca nu suntem punctuali...
Slujba a decurs frumos, chiar daca afara ploua iar Decebal a fost mai aiurit ca oricand; agapa de dupa slujba a fost una reusita, iar strangerea de mana finala a fost una pe masura.
Plecam spre Cluj pe la 16.16, si dupa ceva vreme realizam ca nu avem cum sa fim pe ora 18.00 in Cluj, ca sa ajunga Emilian la vecernie. Om in loc nu gasim. Sunam toti ca disperatii: unii nu raspund, altii se trag pe fese. Pe la 17.40 Claudiu, prietenul si fostul coleg de suferinta in SAA CHOIR accepta sa mearga el... Nu vreau sa va spun cum am condus pana in clipa aceea...
Important e ca am ajuns intregi si ca munca ne-a fost apreciata cum se cuvine.
Ajuns acasa, nepotelul m-a luat in primire si mi-a mai inseninat ziua... Trebuia sa iesim in oras alaturi de Altcineva 4 si inca vreo doi prieteni, dar, conform asteptarilor mele, nu am mai iesit niciunde. Oboseala, bat-o vina. Dar nu oboseala mea...
Va pup!

I Will Always Love You...

Connie Talbot I Will Always Love You
Vezi mai multe video din Muzica »

Nu e nici ora opt dimineata, dar eu si Horatiu Jr. ne-am baut deja cafeaua si lapticul, stand muti in fata acestei voci de ingeras. Connie Talbot a fost descoperita la Britain Got Talent, cantand piesa Over The Rainbow. Cand am auzit-o cantand pentru prima oara, recunosc ca mi s-a ridicat parul pe maini... reactie la care ajung doar daca sunt impresionat foarte puternic de ceva anume...

Asta micu', nepotelul, a stat acum nemiscat pana s-a terminat clipul, dupa care a zis, la cei doi ani si doua luni "mai veau"...
Cuvintele sunt in plus. Ascultati si vedeti clipul...

Te sorb din ochi...

Te sorb din ochi
Asculta mai multe audio Blog »
O alta poezie din cadrul Poemelor de cautare... Una dintre cele mai simple si "indraznete", oarecum... O sa urmeze si altele, sper...

Actor

Actor
Asculta mai multe audio Blog »

Actor a fost scrisa in 21.09.2000... Au trecut aproape opt ani de atunci, pana sa se schimbe ceva in piesa si regia in care am fost distribuiti unii dintre noi...
Avem de multe ori impresia unei zadarnicii existentiale... nu ne gasim locul, nu ne gasim starea, nu ne gasim "omul" care sa ne arunce si pe noi in Vitezda...
Rabdarea e una dintre virtutile pe care trebuie sa le exersam permanent, indiferent de situatiile in care ne pierdem... Ologul de la scaldatoarea mai sus numita, dupa 38 de ani de chin si singuratate a primit vizita si vindecare de la "Omul" prin excelenta... Prin neputinta si rabdare a ajuns sa stea drept, sa fie propria-i axa...

Biserica fiintei mele

Biserica fiintei mele
Asculta mai multe audio Blog »

Aceasta este una dintre poeziile mele, scrisa si inregistata in toamna anului trecut. De atunci, Biserica fiintei mele a revenit la ceea ce trebuia sa ramana dintru inceput... In functie de comentariile voastre voi posta sau nu in continuare Poeme de cautare - in format audio... Auditie placuta...

Ultima scrisoare...

La sfatul Vivianei am ascultat Ultima scrisoare in lectura maestrului Florian Pittis. Am adormit, inainte de a apuca sa o postez aici. Nu uitati adevaratele bucurii marunte... si nu va inchinati inaintea oricarei norme... Ascultati si veti vedea de ce...
Florian Pittis-Ultima scrisoare
Asculta mai multe audio Diverse »

Cercuri

Ceea ce voi scrie in cele ce urmeaza se vrea a fi un comentariu, sau mai mult o mica completare la articolul lui Dan, pe care il puteti citi pe http://danugrigore.blogspot.com/2008/07/1002.html .

Mai intai de toate ar trebui sa ne gasim propria axa. Cand am gasit-o, ne oprim, facem un X mare si batem acolo un par. Luam o franghie, un capat al ei il legam de par, iar pe celalalt il luam la o plimbare spre rasarit. La un moment primit (nu dat, deci neimpus...) franghia se va indrepta, iar noi ne vom opri. Din aceasta clipa avem de facut doar doua alegeri, a caror finalitate va fi, in cele din urma aceiasi. Stanga sau dreapta. Alegem dreapta (cale), nu dam drumul franghiei si pornim mai departe. Intr-o anumita clipa vom avea un sentiment de deja-vu. De fapt, vom ajunge de unde am pornit. Cale intoarsa nu vom mai face, fiindca finalitatea, dupa cum spuneam, va fi aceiasi.
Avand inradacinata axa proprie si masurand lungimea franghiei, ne vom (re)cunoaste limitele. Cunoscandu-le, nu vom sari gardul mai mult decat e nevoie, pentru a nu ne forta si pentru a nu invada un teritoriu care nu ne apartine.
Daca in gradina cercului nostru vom planta, vom ingriji si vom creste cu grija oameni, prieteni, credinte si idealuri, roadele nu se vor lasa asteptate prea mult. Iar cand cercul meu si cercul altcuiva au acelasi centru, sunt concentrice, indiferent de marimea lor, atunci pot spune ca sunt fericit...
Trebuie sa ne ancoram deci persoana intr-un ax, intr-un par. In ceva stabil si inradacinat.
Dar cel mai bine ar fi sa devenim toti o multime de cercuri concentrice, ancorate in Insasi Radacina tuturor...

Cata dragoste...

Urmariti cu atentie clipul, cei care inca nu l-ati vazut, apoi cititi si versurile... Mie mi-a ajuns pentru seara asta. Restul e tacere...


Looking at the pages of my life
Faded memories of me and you
Mistakes you know I've made a few
I took some shots and fell from time to time
Baby, you were there to pull me through
We've been around the block a time or two
I'm gonna lay it on the line
Ask me how we've come this far
The answer's written in my eyes

Chorus:
Every time I look at you, baby,
I see something new
That takes me higher than before
and makes me want you more
I don't wanna sleep tonight,
dreamin's just a waste of time
When I look at what my life's been comin' to
I'm all about lovin' you

I've lived,
I've loved,
I've lost,
I've paid some dues,
baby
We've been to hell and back again
Through it all you're always my best friend
For all the words I didn't say
and all the things I didn't do
Tonight I'm gonna find a way

Chorus:
Every time I look at you,
baby, I see something new
That takes me higher than before
and makes me want you more
I don't wanna sleep tonight,
dreamin's just a waste of time
When I look at what my life's been comin' to
I'm all about lovin' you

You can take this world away
You're everything I am
Just read the lines upon my face
I'm all about lovin' you

Guitar Solo

Chorus:
Every time I look at you, baby,
I see something new
That takes me higher than before
and makes me want you more
I don't wanna sleep tonight,
dreamin's just a waste of time
When I look at what my life's been comin' to
I'm all about lovin' you
All about lovin' you

bon jovi-all about loving uh
Vezi mai multe video din Muzica »

Suparaaat, suparat sunt, Doamne, iara....

Iar... Mai, nu inteleg uneori din ce pricini binecuvantate am impresia ca primesc asa, niste replici acide gratuite, fara sa provoc pe nimeni, fara sa cer luna de pe cer nimanui.
Incerci sa faci sa fie totul ok, stai cuminte in banca ta, ridici mana frumos cand ai de zis ceva, dar tot nu e bine.
Inteleg ca traim intr-o societate de balegar, uneori, si ca suntem stresati si agitati si surescitati si mai stiu io cum... dar asta, parerea mea, nu ne da dreptul sa reactionam oarecum nediplomatic fata de cei de langa noi.
Da-i pace... In maxim zece minute imi trece... Again...



P.S.: La o ora dupa postarea textului de deasupra, se pare ca diplomatia si-a facut loc si situatia s-a rezolvat... Vedeti ca se poate?

Bag picioru'!

Rezumat: sunt... bing-baaang, printre copaci...biing-baaaaang; am terminat facultatea - bing(o). Am luat si masteratul cu nota maxima - baaaaaang! Si la ce folos? Nu intelegeti eronat... nu sunt deprimat sau sictirit si nici macar exagerat de plictisit...
Invatam atat amar de vreme si tot boi-vagon ramanem, pana la urma... Asa ca... bag picioru'!
Azi dimineata, cand sa plec la munca mai cu drag, una din distinsele patru roti ale masinii era plictisita si rasuflata rau de tot. Ce sa mai zici? "Bag picioru'!". Se rezolva pana la urma, provizoriu si definitiv, dar ajungeam prea devreme la munca. Reguli noi, "Bag picioru'!", nu am voie sa vin mai devreme sa muncesc... Ok, zic. Numai bine merg sa beau o cafea ca tot dobitocu', unde e mai buna si mai aproape... adica "la mol". Adica, in cazul meu, Iulius. Ajung, parchez si salivez cu gandul si inima infarcto-miocardo asteptatoare la ditamai cafeaua ce aveam sa o savurez. Urc, prima cafenea inchisa. "Bag picioru'!". Stoic, as usually, merg mai departe. A doua la fel. "Bag picioru'!" Renunt la idee, imi iau la nimereala un pumn de plicuri de trei in unu si plec la munca. Ajung la munca, nu am de lucru. "Bag picioru'!". Asta e, am vreme sa imi beau linistit cafeaua... Termin munca, plec catre casa, vine ploaia. Dau drumul la stergatoarele de parbriz, dau sa spal, dar... surpriza... nu mai am apa la parbriz. Concluzie: "Bag picioru'!". Ajung acasa, deschid usa, imi reamintesc ca nu am mai dat nicicare pe aici de vineri si ca e o dezordine grozava. Primul instinct: "Bag picioru'!". Ma apuc de curatat, trece vremea, plec iar, ma intalnesc cu prietena cu care trebuia sa ma intalnesc in postarea "Altcineva", ne povestim ispravile de sustineri licentiate si dizertate, atingem subiectul intim al viitorului fiecaruia, ca proaspat absolventi si ajungem la concluzia ca trebuie incercat orice e de noi, cat de cat, ca viitorul pe aici nu ne zambeste. De suras, nici atat. Asa ca... "Bag picioru'!"

Iar acum vreau sa va explic ca de fapt tot ce vedeti mai sus e doar un mic preludiu pentru poza asta "artistica" facuta de mine intr-o camera de hotel din (Stockholm), Suedia. Ma plictiseam oleaca, din camera de la mine se vedea apusul interminabil. Stateam intins in pat uitandu-ma la pozele din aparatul foto al domnului Frumos. La un moment dat, privind apusul asta superb, zic: "Bag picioru'!". Zis si facut: bag picioru in cadru, apas pe buton si iata rezultatul! M-am tampit la cap. Dar imi place. "Bag picioru'!"

Altcineva

Ascult un greier, o pasare si un murmur de apa. Povestesc intre ele, respectuos chiar, nevorbind unul peste altul.
Nici macar nu ating iarba. Stau pe un brat de mar ce m-a invitat sa ma asez si sa dau din picioare asemenea copiilor ce stau pe un scaun prea inalt pentru ei...
Nu aveam de gand si nici macar idee ca voi fi in ceasul ista in padure; in mod normal aveam in plan o iesire in Zorki, cu o prietena, ca sa mai povestim una-alta. Din pricini binecuvantate, povestea a ramas pe altadata, iar eu, iesit fiind din barlogul ulitei mele metropolitane, zic: "Nu-i bai... poate are altcineva chef de o poveste.
Pun mana pe telefon, sun. Altcineva 1, raspunde, dar nu e in Cluj. Sun pe Altcineva 2, nu raspunde. Insist, nimic, no problem. Altcineva 3 e in Cluj, dar e la chef. Ok, intelegem...
Altcineva 4 se bucura sa ma auda, dar invitatia mea e pe locul doi in fatza, altul fiind mai "perspicac" decat domnia mea...
Altcineva 5 - caci nu imi pierdusem nadejdea - taman se epila (n.n.: eu nu as face chestia asta si a doua oara!!!). Posibila intalnire cu un posibil prieten. Ok, ma scuz... Tai!
Altcineva 6 nu raspunde, Altcineva 7 nici atat, iar Altcineva 8 - ghici - nici macar cat Altcineva 7.
Pornesc spre Zorki, ajung, comand un fresh de grapefruit, merg de scot niscaiva bani de la bancomat, constat ca la cinema filmele taman incepusera, asa ca ma urc in Bubu si vin oblu drept in Faget, sperand ca n Altcineva sa ma sune si sa ma intoarca din drum.
De vreme ce scriu asta acum, calculati voi cata lume m-a sunat.
Din agenda mea telefonica de peste 200 de numere, aveam si eu maxim 10 Altcineva. Dar astazi se pare ca statusul lor e "unavailable".
Si acum, cantecul execrabil de real si la moment: "Sunt singurel, biiing-bang/Printre copaci, biiing-bang..."
P.S.: By the way: daca aveti apeluri pierdute de la mine, azi, Joi, 10 Iulie 2008, intre ora 19.49 si 20.27, sa stiti ca erati in Top Ten Ioane's Altcineva.
Va pup.

Dor. Zbor si Zburd.

Imi place in tara mea. A naibii' de mult! Imi era dor sa merg io' pe ulita mea metropolitana, plina de praf, apoi sa ma intalnesc pe troleu' 6 cu prietenii mei necunoscuti, dar atotprezenti, pensionarii... imi era dor de caldura caniculara cu izurile ei caracteristice (...aaa...bine...de astea nu imi era cel mai dor...), imi era dor de scaunul meu de la lucru, de locul meu mereu schimbator, de dragii mei colegi si ege de suferinta catturistica, de ora 11.30 cand vin caprioarele la adapat (cine stie, cunoaste...), de ness-ul meu infarcto-miocardo-provocator, imi era dor mai ales de nepotelul care sa ma terorizeze una'ntruna ca vrea "toto" ("cioco..."), de nepotelul meu pe care inca nu l-am vazut (duminica o sa il vad la Botezul lui...), imi e dor de Zorki si de cinema si de pietonala, imi mai e dor de o bere adevarata, de cel putin 7% alcool...

De ce toate astea?

Fiindca timp de cinci zile am zbur(d)at in alta lume. Una civilizata, aproape excesiv, unde nu am avut onoarea de a sta blocat in trafic, unde nu am auzit nici o injuratura (exceptie cele in limba noastra romaneasca...), unde seara la ora 23 afara e zi, iar la ora 2 a.m. e dimineata, unde apusul e de o frumusete de nedescris si dureaza de 3 ori mai mult decat orgasmul la porc, unde toata lumea mi-a zambit cat se poate de sincer, unde toate fetele sunt blonde, inalte, frumoase, pedante, ingrijite, nemachiate (in exces), unde frumosul are rang de valoare si bunul simt e la el acasa, unde ca sa te imbeti trebuie sa bei cam un camion de bere (de 2,8% alcool - blasfemie), unde totusi, nu m-am simtit la fel de bine ca in tara mea.

Am zbur(d)at in Suedia, Stockholm, dar a meritat! Lume, here I come!

"Lo bueno de llorar"

Azi, trei a șasea două mii opt. Republica. Tineri. Mulți tineri. Sute de tineri. Film spaniol, regizor tânăr...foarte tânăr. Aplauzele îl încurajează înainte de a rosti măcar un cuvânt. El vorbește în spaniolă, un alt spaniol traduce în română. Rezultatul: ceva ciudat și drăgălaș...
Urmează spotul TIFF: "Ioaneeeee, vez' că ț-o vinit vaaaca!".
Începe filmul. Pungi de popcorn încep să taca. Pe o masă, două pahare așteaptă un cuvânt. Doar pianul din soundtrack redă tăcerea și singurătatea dialogului mut. Scaunele întoarse pe mese zac precum turnurile unei cetăți ce îngrădește liniștea. Un violoncel și o vioară apasă pe coarda tristeții. Nota de plată. Nici o reacție.
Beneficiile plânsului - apare subtitrat.
Aș putea continua cu descrierea filmului, dar nu pot... Filmul acesta trebuie văzut, simțit, trăit și asumat...
Trebuie să îl vezi.

Micile plăceri

Realizez în ultima vreme că, deşi stau la muncă mai mult decat trebuie, îmi rămane timp să mă plimb, să merg de două sau de trei ori la cinema pe săptămană, să calc praful de pe pavajul pietonalelor fără să mă grăbesc, să beau cu fratele meu o cafea dimineaţa la ora 7, una cu Nicodim la ora 9, să muncesc de la 10 fără să mă încruntez, să mă furajez la pranz liniştit, fără grabă, să citesc cateva zeci de pagini de Karenina pană savurez un Irish Coffe in Zorki...

Cine nu mă invidiază?

Tot timpul din lume e al meu!

Douăzeci şi patru

Peste 20 de minute voi trece in cel de-al douăzeci şi patru-lea an de cand am făcut şi eu ochi. Nu ma întrebaţi ce am făcut în tot acest timp, fiindcă v-aţi ales prost momentul... Poate vorbim peste un an sau doi...

Să fim sănătoşi, liniştiţi şi împăcaţi cu noi înşine şi toate se vor rezolva!

Să traiesc, să înfloresc iar voi să o duceţi şi mai bine decat mine!

Restul e tăcere

Durerea mea de măsele poate fi numai durerea mea. Poţi să mă compătimeşti, dar nu poţi să îţi asumi durerea. Nu am zis eu chestia asta, ci Liiceanu, povestind cu Patapievici, azi dimineaţă, pe la 7 ceas...

Iar vorba din titlul şi finalul filmului pe care l-am văzut ieri la cinema se potriveşte de minune: "Restul e tăcere!"

P.S.: Nu va faceţi griji... nu mă dor măselele.

"Dar eu m-am trezit."

"Dar eu m-am trezit." Așa am încheiat postarea anterioara de aici. Cred că inconștient, deoarece era doar o anticipare. De fapt, eu doar ieri m-am trezit. După un car de ani de somn/noapte/întuneric, ieri dimineața m-am trezit. Cred că greșesc atunci când spun "m-am" trezit, fiindcă nu am fost eu cel care a deschis primul ochii... Am fost tras de mânecă și ridicat/re-adus/re-pus/re-înviat, astfel încât să pot urla, la fel cum a făcut regretatul poet Ioan Alexandru, pe tanc, în ajunul Crăciunului anului 1989: "HRISTOS A ÎNVIAT!"

Sfâșiere

Azi timpul a trecut cu totul și cu totul ciudat. Trezirea buimac la 7,08; trafic de toată jena, muncă de la 8 la 12, cumpărături de musai pentru furajarea animalului din noi, trafic de centru până la cimitirul central.
Până aici a fost partea frumoasă a zilei.
De la ora 13 cineva atârna parcă agățat în mod cât se poate de paradoxal, dar mai ales anti-gravitațional de limba ceasului. De la ora 13 a trebuit să cânt în timp ce altcineva se cânta. Când vezi o mamă aplecată peste coșcigul fiului ei, mort la 35 de ani și două săptămâni într-un accident auto, la rândul său tată a doi copii, de 4, respectiv de 7 ani, oricât ai fi de fără Dumnezeu, te trec fiori de spaimă/milă/compasiune/egoism.
Nici măcar foaia nu suportă descrierea sfâșierii sufletului unei mame într-un răcnet de durere. Am căutat discret, din priviri, pe copiii și pe soția celui dus pe ultimul drum lumesc. Nu i-am găsit. Nu i-am găsit sau nu puteam să mai văd dincolo de durerea mamei...
După o oră și jumătate de chin, pământul plouat acoperea ceea ce până mai ieri a fost un tânăr cu o carieră promițătoare; până mai ieri Rareș era directorul Oficiului Prefectural din Turda;
De azi până mai în veci va fi încă un nume pomenit în rugăciuni de mulți...
La ora 14,34 am început să alerg prin cimitir, revenind la lumea moartă a celor vii. Același trafic. Ajung la studioul Radio Cluj cu un minut înainte de ora 15, încep înregistrările, încep și greșelile, încep și nervii, cu greu se termină înregistrările...
După încă o porție de trafic, de data asta mai urât decât până acum, pe la 18,20 am ajuns acasă... La 19 m-am pus în pat ca să urmăresc un film, iar la 21,45 am fost trezit de Adi care pleca de la mine. Am adormit instantaneu pentru aproape două ore...
Dar eu m-am trezit...

Cocoșul decapitat

Nu va speriați... E doar titlul unui film excelent, realizat de Radu Gabrea, un român... Cu siguranță nu ați auzit de el... iar în cazul excepțional în care ați auzit, presupun că l-ați catalogat ca film românesc la care nu merită mers...

Dacă totuși, faceți parte dintre excepții, vă felicit... Voiam să văd filmul sâmbăta care a trecut, la cinema, la ora 17, în prezența regizorului și a unora dintre actori (Dorel Vișan printre ei...), dar se pare că "Viața bate filmul..."

Regizorul filmului vieții mele a decis ca să mai filmeze o scenă, undeva pe un platou, în deplasare... Actorii erau aceiași de acum aproape 10 ani, dar, de fapt, cu totul alții... La unii dintre noi conservarea a fost mai bună, la alții dimpotrivă... Eu - dimpotrivă...

Coincidența a făcut ca filmul Cocoșul decapitat, pe care l-am vizionat azi să fie filmat în mod cât se poate de real în aceleași locații unde am turnat prima parte a filmului meu... O altă coincidență o regăsesc în finalul filmelor, terminate oarecum brusc, cu un deznodământ dacă nu incert, cu siguranță confuz...

Coincidențele, în general, au o bază comună neștiută de noi... De aici vine și comunicarea non-verbală care ne surprinde de multe ori nepregătiți... Coincidență poți numi un horoscop execrabil de adevărat pe care îl auzi în exact clipa următoare împlinirii lui... chiar dacă tu te încăpățânezi ca să nu crezi în el sau în stele...

Coincidența, din nou, a făcut ca într-un alt film, în care rol principal îl au unii prieteni de ai mei, să cadă aceleași stele, ca un deja-vu, exact la momentul inoportun...

Voi căuta în continuare capul cocoșului... cine știe unde îl voi găsi...

Sursa cearcănelor

Trecând peste insignifiantele detalii ale existenței mele liniștite, asemenea unui taifun, mă voi strădui să scap în următoarele zile de distinsele, celebrele și respectabilele mele cearcăne. Azi noapte nu am prea dormit din pricina unei lipse de limita între vis, coșmar și realitate. Nu pun la socoteală cei aproape 700 de km făcuți de ieri... Nu pot să dorm. Pur și simplu nu pot. Iar atunci când reușesc să ațipesc, inima mea are grijă să accelereze în așa hal încât să ma trezească.
Ca să va dau un pont, sursa cearcănelor mele = sursa subitei mele slăbiri de care se miră tot poporul... E târziu și casc mai rău decât un hipopotam... Noapte bună!

Alte cearcăne...

Glumeam... sunt tot cele de ieri, doar că azi le simt puțin mai aprofundate... Se perfecționează și ele... ce să faci? Azi a fost o zi plină... și senină... De la traficul "normal" de la 7,30, pana la drumul în reparații atunci cand trebuie să ajungi la o înmormântare la 80 de km de Cluj și ești în întârziere, de la 5 (cinci) predici incomensurabile care mi-au produs dureri de spate, continuând cu același drum în reparație, venind înapoi, ca să ajung pe ora 19,00 la cor... Să nu uit cumva de mașina de spălat care m-a inundat din pricină că a înghițit două monede de 50 de bani (a se citi 40 de minute de parcare în centru), o pastă de pix (pixul nu l-am găsit...) și un fermoar distrus...

Ce mai zi!

Cearcăne

Pentru mine, frumusețea se măsoară în megapixeli, milisecunde, super-contraste și nu în ultimul rând, în intensitatea culorilor distinselor mele cearcane. Încă nu am reușit să deslușesc misterul fineții nuanței de vânăt care să mă trimită la culcare în mod cu totul și cu totul imperativ...

Ieri plouat, astăzi vânăt...

Câtă culoare!

Plouă

Azi a plouat urât de tot. Încă plouă. Ploaia m-a stropit de sus, consecventă, persistentă, încăpățânată și insistentă. Dar odată cu ea plângeau copacii... sute de lacrimi albe cădeau copleșite de umezeala aerului, uitând parcă să se bucure de moliciunea și ușurătatea căderii...

E drept... sunt cam plouat...