Scrisoare deschisă

Draga mea,
Întotdeuna am considerat că aşternând slovele pe hârtie, gândurile şi simţămintele mele capătă o formă cât de cât apropiată de ceea ce vor să transmită...
Până mai ieri eram genul de om căruia îi trebuia o veşnicie ca să îşi facă o idee despre ceea ce e iubirea, îi trebuia o altă veşnicie pentru a încerca să îşi însuşească această idee şi încă un infinit de veşnicii pentru a o exprima...
A spune „te iubesc” era considerat un act de responsabilitate şi de un „eroism” aparte... De aceea niciodată nu m-am grăbit în a deveni erou...
Iubirea nu se vorbeşte, se simte şi se trăieşte... Dar atunci când trăirea dă pe dinafară, iubirea trebuie exprimată şi prin cuvinte... Privirile spun mai mult decât putem noi pricepe, îmbrăţişarea cuprinde mai mult decât putem noi cuprinde...
În seara de Crăciun, lângă brad, ţinându-te în braţe, m-am surprins în izbucnirea unui prea-sincer şi de neoprit „Te iubesc mult, mult de tot!” ce a izvorât din inimă. Credeam că lumea foloseşte expresia „din inimă” doar într-un mod metaforic, însă îţi mărturisesc că am simţit în acea clipă o uşurare imensă...
Glumind, deunăzi, după un „te iubesc” ţi-am şoptit să nu mai spui nimănui... Dar de ce? De ce să fie o taină egoistă de a mea atunci când pot să îi fac şi pe ceilalţi părtaşi la fericirea pe care mi-o aduci în inimă?
Te iubesc mai mult decât acum o clipă...

Cafea

Beau. Cafea. Normal, doar e prima mea dragoste din copilărie... după lapte. Una din multele dileme ale mele, ca bărbat (vorba vine...), e de ce sânul mamei ne-a hranit cu lapte şi nu cu cafea... Sau măcar... cafea cu lapte...

O altă dilemă e legată de statutul juridic al cafelei: nu mă avânt a-i cere statut de persoană, dar cel puţin statut de martor trebuie să primească, alături de eterna şi creatoarea ţigară... Câte discuţii, probleme, banale bârfe şi intrigi nu se petrec pe deasupra ceştilor aburinde?

O invocăm zilnic, mai des decât pe Doamne-Doamne... „Hai la o cafea!”,

„Unde eşti? – În centru, la o cafea...”

„-Trec pe la tine în juma’ de ceas...

- Ok, te aştept! Pun repede de o cafea...”

Tu ai vorbit vreodată cu cafeaua ta? E ciudat... de câte ori te uiţi în negreala din ceaşcă (a se citi cană) te vezi pe tine, buhăit, cu ochii mici şi somnoros... Atunci îi dau şi ei un cuviincios Bună dimineaţa! şi îmi văd mai departe de treabă...

Întreb şi eu, aşa... Să mă conving că nu sunt singurul care a luat-o pe ulei...

Despre ulei, însă, vom vorbi altadată...

Ca să corelăm cafeaua cu partenera ei de discuţii şi de viaţă (sau de moarte...), ţigara, o să aştern mai jos un poem scris de mine în vremea tinereţelor mele tumultoase şi afumate...

Arzi…şi te chinui sã fii demnã.

Creezi vãzduhuri ca o jertfã

De tot arsã, însã neprimitã;

Te-mprãştii-n sarx ca şi o pitã

A îngerilor din vãzduh ce astãzi

Cautã loc în mine…

Fug…

Neliniştea-mi din versuri mult trecute

Alungã vise, nopţi pierdute şi pe

Ei…

Sau

Ele…

Eu vã hrãnesc. Dar voi, imune,

Nu mai puteţi iubi… la fel ca mine…

Aşa cã arzi!

Creeazã şi iubeşte tu şi-n în locul nostru.

Ucide-ne tristeţea ce ne-omoarã.

Creeazã mãcar tu…

Ţigarã!

Cluj-Napoca, 2005

P.S: Cafeaua mea e văduvă de doi ani şi cinci luni...

Relaxare

Sinaia. Frig, zăpadă, frumos. Cu sau fără voia mea m-am pomenit într-un mini-concediu la munte, concediu la care nici nu am visat. Chiar dacă nu am urcat la pârtie (în încercarea de a-mi păstra toate cele 206 oase intacte), am petrecut două zile de relaxare totala, lăsate doar cu mici dureri de spate de la statul în pat, în faţa a câteva flme bune şi foarte bune, printre care 187, şi Pianistul.
Ieri, fiind şi zi de sărbătoare, am profitat şi am mers la slujba de la Mănăstirea Sinaia, după care am mers agale înspre Castelele Peleş şi Pelişor, închise luni şi marţi… Am rămas impresionat de frumuseţea meleagurilor noastre şi dezamăgit de lipsa de implicare a autorităţilor în ceea ce priveşte conservarea (ca să nu pomenesc de dezvoltarea) atracţiilor turistice. Aleea de la Mănăstire până la Peleş e neîngrijită, porţiuni de zeci de metri de piatră cubică lipsesc, felinarele ce luminau odată sunt sparte sau tăiate de la jumătate de metru de sol, coşurile de gunoi lipsesc cu desăvârşire, iar tarabele inundă cu un kitsch deloc înduioşător. Peste tot, în curtea castelelor apar pancarte ireale, parcă: „Zonă interzisă”, “Nu urcaţi pe statui”, de parcă am trăi într-o lume de maimuţe.
Calitatea turismului de aici lasă de dorit… De la chelneri secaţi de viaţă ce se postează cu carneţelul lângă masă şi te privesc acru, nimic zicând, până la doamna de la un muzeu, care a avut grijă să ne informeze imediat că filmatul sau fotografiatul se taxează separat… ca şi cum acesta ar fi fost singurul meu scop în muzeul respectiv…
Să zicem că sunt obişnuit să trăiesc în ţara mea şi că aici vreau să trăiesc în continuare. Dacă o fi să plec, va fi doar temporar, pentru studii sau pentru un loc de muncă decent…
Mă doare sufletul când văd atâta frumuseţe lăsată în paragină, sufocată de-a dreptul…
Ajunge…