Ziua a şaptea…

„Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. 

Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.”              

(Fac. 2, 2-3)

Om fi noi dumnezei, că uneori aşa ni se pare. De fapt suntem, dar într-un alt mod decât cel atotputernic şi atotştiutor…

Dacă Dumnezeu cu „D” mare în ziua a şaptea a creaţiei „S-a odihnit de toate lucrurile Sale”, cred că şi dumnezeii noştri ar trebui să se odihnească Duminica.

„Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o…”. Duminica e sfântă. Că aşa a lăsat-o Dumnezeu. Duminica e binecuvântată. Tot pe Dumnezeu dăm vina şi pentru asta.

Şi totuşi, ce înseamnă pentru noi faptul că e binecuvântată? Ce înseamnă binecuvântarea?

Pentru mine e o binecuvântare să văd o zi frumoasă ca cea de azi. Să mă bucur de lalelele înflorite din grădinile caselor din Andrei Mureşanu, întorcându-mă de la biserică. Să mă bucur de cei dragi fiind alături de ei, cu ei… Să stau la masă şi să rostim un „Tatăl nostru” împreună. Să Îi cerem „pâinea noastră cea de toate zilele” şi să Îi mulţumim, dacă o avem…

Dar oare numai cu pâine se va  hrăni omul? Nu suntem noi vrednici să ne împărtăşim de „pâinea cea cerească” în fiecare săptămână… Dar fără să ne hrănim şi sufletul, vom ajunge să ne îndepărtăm de adevărata binecuvântare a lui Dumnezeu… Nu are El nevoie de noi ca să umplem bisericile. Nici pe departe… Dar cred că noi avem nevoie de El…

Sunt critic. Ştiu. Sunt rău. Şi asta ştiu.

Şi ştii că două ore pe săptămână închinate lui Dumnezeu e prea puţin. Nu pentru El. Pentru noi… 

„Cine are urechi de auzit, să audă…”