Dacă o să tac, pietrele vor vorbi!

Dacă o să tac, pietrele vor vorbi! De vorbe e plină lumea. Cuvintele ne lipsesc. De ce anume? Fiindcă unele cuvinte se cer a fi rostite (să își găsească un rost?), altele se cer a fi tăcute. Cuvintele nu au sens atâta vreme cât sunt despărțite de Cuvânt. Am trăit o lungă perioadă de tăcere, cu toate că, uneori, am vorbit mult. Tăcerea aceasta a fost una dureroasă, fiind o tăcere împărtășită. Am participat la o tăcere, tainic. Discret. Cât mai firesc. Asta, dacă putem încadra în firesc boala. Ieri a fost o zi de praznic! Am prăznuit o nuntă aleasă, a prietenei noastre Paula, cu Cel pe care, pe patul cel din urmă, spunea că Îl iubește mai mult decât pe noi. A fost prima oară când am perceput adevăratul sens al trecerii în veșnicie. Pentru Paula, moartea nu a existat. De aici, liniștea pe care am simțit-o de când am aflat, marți dimineață, că suferința ei, pe deplin asumată, a luat sfîrșit, la doar 33 de ani. Paula e omul care m-a făcut - așa cum zicea părintele Adrian Podaru, la căpătâiul ei - să ies din zona de confort. Să las liniștea Sătmarului și să plonjez în vâltoarea Clujului. Să trec peste o anumită comoditate și să accept noi și noi provocări. Să gândesc "pozitiv-creativ", vorba ei. Nu regret nicio clipă alegerea făcută, cu toate că nu e ușor să te muți, cu doi copii după tine. Simt că am revenit acasă, printre oameni dragi. Draga de Paula e cea de la care am învățat exigența, meticulozitatea, seriozitatea și, mai ales, prietenia. Toate cele enumerate mai sus le-a aplicat și în latura duhovnicească a vieții. Văzând că în ultima perioadă se împărtășea aproape zilnic, am ajuns să îmi fie rușine de mine. Și să iau atitudine, cu pași mărunți. Paula e omul care a schimbat vieți. Uneori, a readus viața. Mulțumesc!

Poem pentru suflet

BAC 2014. Cu Eminescu lui cu tot...

"Words kill wars."

     Postarea aceasta s-a vrut a fi un comentariu pe peretele Anamariei Maxim. Dar nu am vrut să acaparez prea mult spațiu, de aceea îmi permit să mă întind la povești aici, pe postata mea...

     Bună dimineața! Dau și eu...cu părerea, nu cu parul: Ministerul nu "acordă șanse" nici "speranțe". Nici nu are cum și nici nu e aceasta menirea lui. De "sugestiile" de subiecte pe care le-am tot văzut pe Cartea de Fețe m-am distrat două luni... Consider că NU se poate să se știe un subiect înainte de examen... Nici onoratului Minister nu îi este ușor să raporteze promovabilitate sub 50%, cu atât mai mult cu cât se pare că domnul ministru Pricopie e pe cale de a fi remaniat.

      Eu cred că elevii responsabili din actuala generație au atât discernământ încât să nu mai spere la chestiuni de genul: "Anul ăsta pică proză sigur!"... Sunteți copii inteligenți, minte aveți cu grămada, informație - poate prea multă - vă mai trebuie încredere în sine și perseverență. Totul ține de responsabilitate și de asumarea ei: față de tine însuți, față de viitorul tău, față de familia care s-a jertfit ca să te țină la școală...și de ce nu, față de viitorul societății românești.

     Voi veți fi cei din Ministere peste 15-20 de ani... Pregătiți-vă de acum! Dar să nu credeți că dacă veți coborî ștacheta la BAC veți genera elevi mai bine pregătiți. Am eu o vorbă: "Dacă vrei să iei un 5 (cinci), învață măcar de 8 (opt)"...

     Ca profesor îmi asum afirmația că evaluarea de la clase nu este una reală/realistă în minim 80% din școlile publice românești. Luați media anuală, scădeți de acolo un punct și veți vedea cu ce trebuie să comparați rezultatele la evaluările naționale, inclusiv BAC. Testat pe pielea mea și recunosc: cu toate studiile și notele de pe diplome, nivelul meu actual în domeniul meu de activitate e de maxim nota 8 sau (ca să mă motivez :)), 8,50...

     Fiți cuminți, serioși, responsabili. Comportați-vă bărbătește, fără lamentări...

   

     Al vostru.

P.S.: La BAC mi-a picat Eminescu și Eliade. "Pepelații mei", vorba lui Ionuț... Spre surprinderea doamnei profesoare de Limba și Literatura Română... am primit nota 9,55 la scris. Asta e din seria "Sunt modest... dar vreau să se știe". A se lua ca atare...

Trei. Zeci

Poate o jumătate de viață, poate mai puțin.

Am auzit de multe ori despre "criza bărbatului" în jurul vârstei de 40 de ani. Am impresia însă că atunci e doar apogeul ei, ea începând oleacă mai repede... 

Treizeici de ani. Și nouă luni, după socoata mea corectă biologic.

Cinci pagini de CV ("Curgere a Vieții", vorba latinului), cu font Arial de 9, cu multe spații libere...

De 24 de ani tot învăț prin școli și tot zadarnic mă simt uneori când îmi dau seama cât de mititel sunt. 

De patru ani se presupune că îi învăț pe alții, dar tot eu sunt cel care am onoarea de a învăța de la cei mai mici, mai curioși, mai plini de neastămpăr.

Cred că aici e problema! De la o vreme ne prea "astâmpărăm" și ne lăsăm atrași întru o nesfârșită sfârșeală... Obosim existențial, cică. Nu am făcut nimic vrednic de pomenire și am și obosit! Vai de noi!

Cred că trebuie să ne spălăm obrazul cu apă rece, să privim zăpăciți peste gardul prezentului, spre viitor, să ne venim în fire și să ne apucăm de treabă! 

Am treizeci de ani, ce pușca mea!

Gift

Pauză. De studiu.

Zece ani, un film și multe amintiri. Asta ne-a oferit unchieșu Zuckerberg pe toți pereții de vreo două zile. Am avut cinci ani la dispoziție să analizez "profilul" Cărții de Fețe și să trag câteva concluzii punctuale:

• recunoaștem sau nu, dă dependență
• trezește în fiecare dintre noi o curiozitate nesănătoasă
• e (cu siguranță) cel mai mare cronofag al timpurilor noastre
• e o modalitate de a atrage atenția, de a ne băga în seamă, de a "cerși" atenție
• e o ispită de tip narcisist (întotdeauna vom proiecta pe perete pozele noastre ideale, cele mai reușite, de fapt, o imagine a noastră idealizată)
• e un surogat al socializării
• e un etalon subiectiv al popularității fiecăruia dintre noi
• e o oglindă a nivelului de educație și cultură

Am evidențiat mai sus doar părțile "negative" ale Facebook-ului nu într-un mod ipocrit (am 2,417 prieteni pe profil) ci ca să ne punem câteva semne de întrebare... 

Despre cum ne... #%+@ grija...

A-mi fi iertat mesajul subtil și nespus din titlul postării dar sunt sătul de behăitul pe care îl aud de trei zile-ncoace legat de rezultatele examenului de definitivat susținut de unii profesori. Brusc ne beep grija cum că, tulvai Doamne', mai bine de jumătate dintre profesorii care au dat anul acesta examenul de definitivat au picat examenul. Că tulvai, cei care au dat BAC-ul au fost mai buni... procent mai bun...  Să lămurim câteva chestii:

1. Nota de trecere la examenul de definitivat este 8(opt), nu 6(șase) cât e la BAC, nici 5(cinci) cât e la școală.
2. Examenul cuprinde două părți: 

• una practică ce constă în susținerea a opt ore la clasă inspectate și notate de inpectorul de specialitate. Notele de la inspecții NUsunt luate în calcul la media finală ci reprezintă o condiție a intrării în examenul scris, media notelor de la inspecții trebuind să fie de minim 8.
• una de examen scris, subiectul de examen fiind structurat în trei părți:
• specialitatea predată (Religie în cazul meu, cu programa aferentă aici).
• Didactica predării și
• Psiho-pedagogie școlară (programa aici)

Fiecare din cele trei subiecte e notat cu 30 de puncte, 10 puncte fiind din oficiu.

Timpul de lucru este de 4 ore. Insuficent și o spun pentru a doua oară. În patru ore nu apuci să faci o lucrare impecabilă la căte cerințe sunt. (Aici mă contrazic cele 32 de note de 10 de anul acesta, note pentru care îi felicit sincer pe respectivii colegi! Oricum, 32 din 7400 prezenți reprezintă 2,31% ).

3. Majoritatea profesorilor care au susținut examenul au 2 ani vechime, maxim 3, existănd și cazuri cu un an de predare la catedră. Deci experiența NU te ajută foarte mult. Vorbim aici de profesori care sunt obligați să aibă zilnic proiect de lecție la fiecare oră (uneori și 6-7 pe zi), proiect pe care îl fac cu o zi înainte, după orele de curs. Dacă nu dai doar copy-paste de pe net și pui oleacă osul la muncă, un proiect îți ia minim un ceas. Așa că cei care spun că profesorii nu au de lucru opt ore pe zi, ciocul mic! Deci timpul pentru studiul individual,  pentru definitivat sau o lectura de drag e destul de limitat. Excludem de aici posibilitatea ca să ai acasă o familie cu unul sau doi copii fiindcă zice lumea că ne lamentăm, că ne plângem de milă. Dar avem!

4. Un profesor debutant (a nu se înțelege în primul an de predare ci până la promovara examenului de definitivat) are un salariu rușinos imoral, undeva sub 1000 de lei. Pe primul meu fluturaș, în 2010, scria măreț suma de 637 RON (vezi aici dovada). Așadar, motivația financiară e inexistentă. Cei care sunt profesori o fac fie din pasiune, din vocație, fie de musai că nu găsesc altceva de lucru.

Aș vrea să tragem câteva concluzii: Nu judecați înainte de a cunoaște situația profesorilor. Sunt total de acord cu exigența examenului dar nu trebuie judecați profesorii care nu au luat minima notă de 8. Pe cuvântul meu, nu e ușor să iei nota 8 la examenul de definitivat! Nu judecați profesorii care deși sunt plătiți execrabil trebuie să suporte de multe ori comportamente "nedorite" ale copiilor cărora părinții nu le-au oferit cei șapte ani de acasă. Educația nu o putem face doar noi... Nu judecați profesorii care sunt parte a unui sistem extrem de instabil, cu zeci de modificări anuale, cu schimb de reguli în timpul jocului, cu birocrație de toată frumusețea... 

Rândurile următoare fac parte dintr-un articol al domnului Mircea Vasilescu și se potrivesc ca o concluzie generală... "În aceste condiţii, discursul despre nobila meserie de dascăl şi despre viitorul copiilor care se află în mâna lor devine un fel de bla-bla în care nimeni nu mai ajunge să creadă. Sau cred doar încăpăţânaţii pasionaţi de meseria lor, care ajung să fie nişte supravieţuitori şi, paradoxal, nişte luptători împotriva sistemului. Puneţi-vă în pielea unui profesor care vrea să-şi facă bine treaba, să fie foarte bun, să se ţină la curent cu noutăţile din domeniul lui, să aibă un orizont cultural, să participe la viaţa comunităţii în care trăieşte (pentru că numai astfel poate ţine legătura cu părinţii şi copiii şi poate deveni un reper). Să aibă, cu alte cuvinte, o viaţă profesională şi intelectuală normală. Dacă faceţi acest exerciţiu, vă veţi da seama că e extrem de greu pentru un cadru didactic să trăiască astfel. Nu are bani să-şi cumpere cărţi, să călătorească, să-şi menţină un anumit profil cultural; nu are timp – copleşit de birocraţie şi de cerinţele „sistemului” – să se îngrijească de propria persoană, astfel încât să se prezinte în faţa copiilor în cea mai bună formă intelectuală, relaxat, surâzător şi cu gândul doar la nobila sa misiune. Cu alte cuvinte, degeaba le cere societatea să fie tot timpul minunaţi, altruişti şi dornici să contruiască viitorul ţării dacă le oferă un prezent nesigur, bâlbâit, plin de meschinării şi de probleme."

P.S.: Am susținut anul acesta examenul de definitivat și l-am trecut cu nota 8,55. Cu greu...