DOUĂZĂCIŞÎŞASĂ

„Ehei, dragii moşului... îmi aduc aminte cum eram io tânăr ficior... Ce vremuri! Păi când aveam io’ două’ş’cinci de ai’ eram în stare să mut muntele cela din loc! Ce-i drept, pe la o vreme mi-o mai slăbit puterile, că m-am betegit oleacă de ficat... şi o rânduit Tătuca Sfântu’ de m-o pus doftoriţa la regim hăpt când o început Postu’ hăl Mare... Şi o trecut cu bine şi frumos de-a dreptu’... Baiu’ era că nu mai îmi erau buni nădragii, că jucau pe mine...

Da’ uite că uit de la mână pân’ la stână ce am vrut să vă povestesc io’ vouă, amu’, înainte de culcare...

D’apoi dragii moşului, să ştiţi că pe când aveam io’ un sfert de veac şi jumătate (de an, dară-că...), am cerut-o io de nevastă pă buna’ voastă... Tuuulvai, fată faină... frumoasă, subţirică la mijloc, cu nişte ochi de’ plângeau îngerii de ciudă... Şi aşe’ o fost că... de bine îmi aduc aminte... la vreo două luni după ce am împlinit io’ douăzăcişîşasă de ani, am făcut noi o nuntă mândră ca-n poveşti...

No’... ni! Ionucă... Adriană... aţi şi luat somn? D’apo’ cui mai spui io restu’ din poveste? Hăpt amu’ aţi adormit, pe când să vă spun de chermeză şi de nuntă...

Las’ că vi-ţ’ trezî voi...

Somn uşor s’ aveţ’...”