Memento

Noapte lungă. Trezire scurtă, pe la patru ceas, fiindcă celui mic i s-a terminat somnul. Mai treaz ca-n clipa nașterii, nu alta... Stătea pe spate, cu ochi mari cât cuprinsul ceriului și gângurea numai atât cât să ne trezească pe amândoi... "Dă-i să mănânce - zic - poate adoarme...". Papă tot, dar somnul nu vine. Ies pe balcon oleacă înciudat că azi, joi, când nu trebuie să mă trezesc la șapte fără un sfert ca să mă pregătesc de școală, mă trezește uriașul la patru. Priveliștea orașului - pustie. Niciun om pe stradă... Apare doar un Ford cu numere provizorii de Germania, plin cu tobe de eșapament, roți și ce mai dă neamțul în dărnicia sa caracteristică... Oprește la semafor. La noi merg și noaptea că suntem români și legea e lege. Am zis "roșu", stai nouăzeci de secunde, chiar dacă mașina ta e singura pornită în oraș... Și totuși, senzația că tu ești singurul treaz dintre toți îți dă o anumită mândrie... Dar, de e să gândesc mai bine, mai tot timpul fiecare dintre noi evem sentimentul că noi suntem cei mai treji dintre ai noștri... și... tot mândrie se cheamă și asta...
La ora nouă îmi sună alarma de la mobil. Un memento: "Ziua tunderii mele în 2008. 3." Așadar, azi sunt trei ani de când pe umeri pletele nu-mi mai curg râu... Eh, ce vremuri... când eram eu tânăr... :)...