Scrisoare deschisă

Draga mea,
Întotdeuna am considerat că aşternând slovele pe hârtie, gândurile şi simţămintele mele capătă o formă cât de cât apropiată de ceea ce vor să transmită...
Până mai ieri eram genul de om căruia îi trebuia o veşnicie ca să îşi facă o idee despre ceea ce e iubirea, îi trebuia o altă veşnicie pentru a încerca să îşi însuşească această idee şi încă un infinit de veşnicii pentru a o exprima...
A spune „te iubesc” era considerat un act de responsabilitate şi de un „eroism” aparte... De aceea niciodată nu m-am grăbit în a deveni erou...
Iubirea nu se vorbeşte, se simte şi se trăieşte... Dar atunci când trăirea dă pe dinafară, iubirea trebuie exprimată şi prin cuvinte... Privirile spun mai mult decât putem noi pricepe, îmbrăţişarea cuprinde mai mult decât putem noi cuprinde...
În seara de Crăciun, lângă brad, ţinându-te în braţe, m-am surprins în izbucnirea unui prea-sincer şi de neoprit „Te iubesc mult, mult de tot!” ce a izvorât din inimă. Credeam că lumea foloseşte expresia „din inimă” doar într-un mod metaforic, însă îţi mărturisesc că am simţit în acea clipă o uşurare imensă...
Glumind, deunăzi, după un „te iubesc” ţi-am şoptit să nu mai spui nimănui... Dar de ce? De ce să fie o taină egoistă de a mea atunci când pot să îi fac şi pe ceilalţi părtaşi la fericirea pe care mi-o aduci în inimă?
Te iubesc mai mult decât acum o clipă...