Ploaie

E ora 1.34 noaptea… nu am somn şi taman a început o frumoasă furtună. Cerul tuşeşte ca un bass după un chef prelungit, după multă bere şi un pachet de Kent, iar fulgerele mă fentează de fiecare dată ca să zâmbesc, crezând că sunt fotografiat…

Îmi amintesc cu drag (cand încep cu aceste cuvinte, s-ar putea să mă cam întind la poveşti…) de felul în care percepeam ploaia, mai ales furtunile, când eram mititel… Mi se făcea pielea de găină, dar nu de frig şi nici de frică, ci datorită unei anumite plăceri de a privi fascinat ploaia în toată splendoarea ei…

Luam toate jucăriile şi toţi pantofii de pe prispă şi îi acopeream cu preşul de la intrare, după care, dacă eram singur şi nu mă vedeau ai mei, o luam la fugă printre stropii ce cădeau cu ciudă… Porţia de bătaie o luam mai târziu, când intram ud leoarcă în casă şi trebuia să îmi schimb hainele cu altele uscate… Dar merita…

În cazul în care eram înăuntru, stăteam cu nasul lipit de geam şi cu ochii holbaţi mai ceva ca ai celor doi iezişori din povestea cea cu capra… La fiecare fulger făceam câte o cruce, dar mai mult preventiv, ca următorul să nu fie prea aproape de mine…

Priveam cum cei cinci tei imenşi (dar mai ales bătrâni) din curte se mişcau ameninţător unduiţi de forţa vântului şi aşteptam din clipă în clipă “să se ia curentu’ ”, aşteptare care, din nefericire, mai de fiecare dată era încununată de succes…

Deja e ora 1.56 şi se pare că ploaia îşi face şi efectul de doică… mi se închid ochii…

Ploaie bună şi somn uşor!