"Lung îi drumu’ Clujului…”

Tocmai citesc Dilema Veche. Pe linie. Online, adică.

Mircea Cărtărescu, al cărui “Trup” cu tot cu aripi stângi şi drepte, orbitoare şi levantine îmi străjuie biblioteca veşnic în mutare, se plânge că are cincizeci şi patru de ani, că i-a mai rămas un sfert din viaţă şi că simte neîmplinirea.

Poate că împlinirea literară a dânsului nu coincide cu împlinirea pe care o caut eu sau altul, împlinire ce se realizează aici doar în parte…

Recunosc ca am început să citesc volumele lui Cărtărescu, însă m-am oprit, involuntar şi au rămas “pe altădată”…

În cazul meu, de-abia am atins un sfert de veac şi un an şi pot spune că viaţa mea acum începe…

Cursul existenţei mele s-a bazat pe alegeri şi alegeri, nu prea uşoare… Jumătate din viaţă am stat lângă ai mei, iar ultima jumătate, de treisprezece ani, am stat în îndepărtări, la Cluj…

Am ales Teologia printr-un “concurs de împrejurări”, cum s-ar exprima modernul… A murit subit diacu’ (cântăreţul) din sat, iar până la alegerea şi pregătirea urmaşului, am suplinit alături de un mic cor ad hoc slujbele… Dar chestiunea cu “am ales” e subiectivă. Rămân la certitudinea că cei care urmează o oarecare pregătire teologică sunt aleşi… Am observat în treisprezece ani generaţii de copii buni dar şi de pramatii care au trecut prin şcoală. Cred cu tărie că şi pramatiile au rămas cu ceva bun, care să îi tragă de mânecă uneori.

Eu am fost o pramatie bună. Că numai bun nu am fost, dar nici să sară în ochi prostiile mele nu s-a prea întâmpat…

Pentru cei care nu ştiu, de săptămâna viitoare voi cânta mai des “Lung îi drumu’ Clujului…”, deoarece mă voi muta cu familia în Satu Mare. Mi-e greu şi ne e greu, dar vine o perioadă când deciziile trebuie luate de coarne…

Mă bucur şi mi-e ciudă că nu mă pot bucura desăvârşit…