Trăiesc cu impresia unei cvasi-izolări. Încep să văd ce înseamnă rutina şi să realizez că în urmă cu câţiva ani mă aflam în postura aceluia ce spunea “la mine nu o să fie aşa…”, “nu o să mi se întâmple tocmai mie…”
Uite că mă contazic: mecanizat, mă trezesc la aceiaşi oră, am grijă de pitic, îl duc la bunicu’, urc aceleaşi patru etaje cu el în braţe, gâfâi la fel în fiecare zi, o căutam pe “mami meu”, dar nu o găsim niciodată.
Mă simt uneori “vinovat” pentru minciunicile pe care trebuie să le rostesc zilnic unui copil abia trecut de doi ani. Dar ce îmi place la el e faptul că nu se dă bătut. Deşi ştie că « mami meu » nu e la bunicu’ acasă, mergem acolo în fiecare zi ca să o căutăm. Bineînţeles, daca nu o căutăm pe mama, mergem « a pietena mea ». Are el o “pietenă” pe care o căutăm zilnic, chiar dacă nu ştim unde stă…
E adorabil atunci când îl aşez în maşină, pe locul lui, în spate, şi îi fixez centura. La mine nu obiectează. La ai lui, face scandal… După ce ne-am aşezat, îşi ia căluţul şi îl modelează, cu toate că nu e nici de plastelină, nici de pluş, ci de plastic dur… Tace aşa vreo două minute, după care, zilnic, în aceaşi intersecţie îmi spune : « Nelu, megem a pietena mea… » Iar eu îi răspund : « Păi clar, unde credeai că mergem ? »
Moment demn de relatat : vineri după masă, l-am luat pe Horaţiu Jr. Si am plecat acasă la Satu-Mare. Oprind să bem o cafea, lui îi iau un suc natural cu pahar şi pai, ca să nu avem probleme cu cioburi şi chestiuni de genul… Buuun ! Ii pun paharul în faţă, îl aşez pe genunchiul meu stâng ca să ajungă la pai, îi explic că tre’ să bea sucul « handsfree », fără să îl atingă şi totul e ok… Asta până când a reuşit uriaşul să scoată doar cu gura paiul din pahar şi să împrăştie sucul din el pe piciorul meu drept, de la genunchi pâââână…mai sus. Supărat nevoie mare, îl cert, « uite ce ai făcut, păi ce ţie-am zis…ble-bla… ». Horăţel, văzându-mă supărat, cum stătea el aşa, pe genunchiul meu, a făcut nişte ochi mari, mi-a luat între pălmuţele lui faţa, m-a privit în ochi şi, după câteva clipe de gândire a zis : « Ne…Ne… Nelu… Mutumesc ! » Asta m-a dat gata. Mi-a trecut orice supărare, dar i-am explicat că trebuie să zică « Iartă-mă!”…
Si uite aşa, de multe ori mă întreb unde o fi diferenţa dintre mine şi ăsta micu’…
No comments:
Post a Comment