Surpriza...

Într-un nesfârşit sfârşit am ajuns la Cluj, dragul meu “houm, suit houm”! După plecarea din Croaţia am poposit vreo trei zile în Ungaria, unde am fost cazaţi la un hotel din Bekes. Preţ excelent, condiţii excelente, personalul amabil… de fapt aşa cum ar trebui să fie peste tot… După trei zile de ştrand, saună, apă termală şi plajă, m-am simţit mai bine decât după o săptămână de mare… Vă recomand cu căldură ştrandul din Bekescsaba…
De acolo am pornit către Banat, la bunica noastră, unde am mai suferit de căldură încă vreo trei zile…
Vreo trei zile au stat unii… eu am lipsit o zi…
De ce? Fiindcă era cazul să fac o surpriză cuiva… Iar ca totul să fie perfect şi la locul lui, bineînţeles că surpriza am primit-o eu… După ce străbat pe caniculă vreo două sute cincizeci de kilometri, la ocazie, rămân blocat în trafic două ore într-un tir, discut cu şoferul toată istoria şi beneficiile comunismului, ajung unde trebuie cu jumătate de oră înainte de miezul nopţii…
Surpriza trebuia să fie una la ora zero, cu ocazia împlinirii unei vârste şi cu ocazia a zece ani de când la ora zero, în acea noapte, cineva primea un telefon sau un sms de « La Mulţi Ani !»
Norocul meu a fost că am avut inspiraţia de a suna pe « cineva » din apropierea dânsei ca să întreb măcar dacă e sau nu în oraş… Iar aici a intervenit factorul surpriză : « E în oraş dar e internată în spital… ».
Nu era ceea ce mă aşteptam să aud, da rasta e… Trebuie să ne adaptăm… Aşadar, la ora zero am sunat-o, i-am urat toate cele bune, am mimat surprinderea că e în spital şî am minţit frumos spunând că sunt în Banat…
A doua zi am purces de am luat o punguţă de cadou, un buchet de flori şi o carte, alături de măgăruşul purtat de peste mări şi ţări.
Pe o căldură de nesuportat şi într-un oraş pe care nu il cunosc, după o privire aruncată pe o hartă de pe net, am pornit în căutarea Spitalului Militar. L-am şi găsit, am lăsat la poartă buletinul în schimbul unui ecuson pe care scria “Vizitator 014” şi am început să bâjbâi în căutarea rezervei 4. După câteva minute de dezorientare şi un telefon dat spre îndrumare, am ajuns înaintea unei uşi albe de lemn, unde, zărit fiind de o asistentă tânără, am fost surprins să o aud zicând « Acolo, în faţă, intraţi… e bine… », de parcă ştia pe cine caut… Până la urmă era din cauza buchetului de flori… nu era chiar primul intrat pe acea uşă în acea zi…
Bat la uşă, deschid şi intru într-un salon înalt, cu patru paturi de lemn, numai bune de dus la muzeu, după cum zicea cineva. Trei dintre ele erau goale, iar în cel de-al patru-lea, cel mai îndepărtat, stătea « surprinsa », vorbind la telefon cu mama ei… Când m-a recunoscut, au urmat muuuulte secunde de tăcere, timp în care mama ei se speriase că se va fi întâmplat ceva…
Pot afirma că a fost cea mai reuşită surpriză pe care am făcut-o vreodată, chiar dacă planul de acasă şi cel din târg nu coincid întotdeauna…
Au urmat patru ore în care telefoanele sunau neîncetat iar prietenii ei soseau pe rând ca să îi ureze hălea’hălea…
Eu sper că vizita mea şi o strângere de mână au ajutat la zilele întregi de perfuzii şi tratament… Nu au fost cuvinte multe, nici gesturi telenovelistice înduioşătoare, ci doar o stare de linişte pe care nu am mai avut-o de multă vreme…
O îmbrăţişare la final a pecetluit surpriza… în acea clipă am realizat că de multă vreme, singurii care mă îmbrăţişează sunt copii… nepoţeii mei pitici…
Oare uităm să ne îmbrăţişăm?